Salariul nu e iubire: Povestea mea despre frică, dependență și curaj

— Unde ai pus chitanța de la farmacie?
Vocea lui Sorin răsună tăios din bucătărie, iar eu tresar, cu mâinile încă umede de la vasele pe care le spălam. Mă grăbesc să răscolesc geanta, deși știu că nu am voie să pierd nimic. Salariul meu, fiecare leu, fiecare bon fiscal, totul ajunge la el. În fiecare lună, de când m-am măritat, banii mei nu mai sunt ai mei.

— Nu știu, cred că am uitat-o la farmacie… încerc să spun, dar vocea mi se stinge.
— Cum poți să fii atât de neatentă? Știi bine că trebuie să ținem evidența!

Mă uit la el și văd în ochii lui nu furie, ci o răceală care mă îngheață. Mă simt mică, vinovată, ca un copil prins cu minciuna. Dar nu mint. Doar că nu mai știu cine sunt.

Mă numesc Camelia și am 38 de ani. Sunt profesoară la școala din satul nostru din județul Dâmbovița. Când l-am cunoscut pe Sorin, eram tânără și visătoare. El era serios, muncitor, părea că știe ce vrea de la viață. M-a cucerit cu promisiuni de stabilitate și grijă. „Eu am grijă de tot”, îmi spunea mereu. „Tu doar să fii lângă mine.”

La început mi s-a părut firesc să-i dau salariul. „Așa fac toate femeile serioase”, îmi spunea mama. „Bărbatul trebuie să știe ce și cum se cheltuie.” Dar cu timpul, am început să simt că nu mai am aer. Nu puteam cumpăra o cafea fără să-i cer voie. Nu puteam merge la coafor fără să justific fiecare leu.

— Camelia, iar ai cheltuit pe prostii?
— E doar o carte pentru școală… încercam să mă apăr.
— Nu avem nevoie de cărți noi! Avem destule!

Așa arătau discuțiile noastre. Între timp, prietenele mele s-au îndepărtat. Nu mai aveam bani să ies la o cafea sau la un film. Nici nu mai aveam curaj să le spun adevărul: că nu pot face nimic fără aprobarea lui Sorin.

Într-o zi, la școală, colega mea, Mariana, m-a întrebat:
— Camelia, tu niciodată nu vii cu noi la ora de sport sau la serbări. Ce se întâmplă?

Am simțit cum mi se strânge inima. Mi-era rușine să-i spun că nu am bani nici pentru un suc. Am zâmbit fals și am dat vina pe oboseală.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Sorin a venit acasă nervos pentru că nu găsise bonul de la benzinărie.
— Ești iresponsabilă! Dacă nu ești în stare să ții evidența banilor, poate ar trebui să-ți dau mai puține responsabilități!

Am plâns în baie, încercând să nu mă audă copiii. M-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Unde era fata aceea care visa să călătorească, să citească, să râdă cu prietenele?

A doua zi, la școală, Mariana m-a prins din nou:
— Camelia, dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi! Nu ești singură.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea seară, după ce copiii au adormit, i-am spus lui Sorin:
— Vreau să păstrez o parte din salariu pentru mine.

S-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.
— Ce-ți veni? Nu ai încredere în mine?
— Nu e vorba de încredere… doar că simt că nu mai sunt eu însămi.

A urmat o ceartă lungă. Mi-a spus că sunt nerecunoscătoare, că el muncește din greu și eu nu apreciez nimic. Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice palmă.

Zilele au trecut greu. M-am simțit vinovată pentru dorința mea de libertate. Dar Mariana nu m-a lăsat să renunț.
— Camelia, tu meriți mai mult! Nu e normal ce trăiești!

Am început să citesc despre dependența financiară și controlul în cuplu. Am descoperit că nu sunt singura femeie care trece prin asta. Am citit povești ale altor românce care au avut curajul să spună „ajunge!”

Într-o zi, după orele de curs, directoarea școlii m-a chemat la ea.
— Camelia, am observat că ești abătută în ultima vreme. Dacă ai nevoie de sprijin sau consiliere psihologică, te pot ajuta.

M-am simțit rușinată și expusă, dar și recunoscătoare. Pentru prima dată după mulți ani, cineva mă vedea cu adevărat.

Am început să pun deoparte câte 10 lei din banii de meditații pe care îi făceam cu elevii după ore. Era puțin, dar pentru mine era un pas spre libertate.

Într-o seară, când Sorin a descoperit banii ascunși într-o carte veche:
— Ce faci aici? Îmi ascunzi bani?
— Nu-ți ascund nimic… doar vreau să simt că pot decide și eu ceva pentru mine!

A fost scandal mare. Copiii s-au speriat și au început să plângă. Atunci am realizat cât rău le fac și lor dacă rămân prizonieră în această relație.

Am vorbit cu Mariana și cu directoarea. M-au ajutat să găsesc un psiholog și un avocat care mi-au explicat ce drepturi am.

Nu a fost ușor să-l confrunt pe Sorin și nici să le explic copiilor ce se întâmplă. Dar am făcut-o pentru mine și pentru ei.

Acum locuiesc într-un apartament mic din Târgoviște împreună cu copiii mei. Nu e ușor – banii sunt puțini, iar frica încă mă urmărește uneori. Dar pentru prima dată după mulți ani simt că trăiesc cu adevărat.

Mă uit la mâinile mele – sunt crăpate de muncă și de griji, dar sunt ale mele. Salariul meu e mic, dar e al meu.

Oare câte femei mai trăiesc ca mine? Câte dintre noi confundăm controlul cu iubirea? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?