Șase ani de sacrificiu: Povestea unei nurori uitate

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele și lacrimile mi se amestecau cu săpunul. Sorin, soțul meu, stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon, ca de obicei.

— Ce-ai pățit iar, Maria? — a oftat el, fără să ridice privirea.

— Ce-am pățit? De șase ani am grijă de bunica ta ca de un copil mic! Și tu, și mama ta, vă purtați de parcă asta e datoria mea pe viață! Nici măcar un „mulțumesc” nu primesc!

Sorin a ridicat din umeri și a dat să iasă din bucătărie. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat pe scaunul rece și am privit spre fereastră. Afară ploua mocănește, iar în casă mirosea a supă și a oboseală veche.

Totul a început acum șase ani, când soacra mea, doamna Elena, a venit într-o zi cu valiza în mână și cu ochii roșii de plâns.

— Maria, trebuie să plec în Italia. Nu mai avem bani. Am găsit ceva de muncă la o familie acolo. O să trimit bani acasă, promit. Dar… bunica nu poate rămâne singură. Te rog, ai grijă de ea până mă întorc.

Aveam atunci 28 de ani și un copil mic, Ilinca, abia învățase să meargă. Am acceptat fără să clipesc. „Suntem familie”, mi-am spus. „Așa se face.”

Anii au trecut greu. Bunica Ana era tot mai bolnavă și mai greu de mulțumit. În fiecare dimineață îi schimbam pampersul, îi făceam baie, îi pregăteam terciul preferat. Îmi spunea uneori „mamă”, alteori mă certa că nu-i dau destul zahăr în ceai. Ilinca creștea printre medicamente, miros de cremă pentru escare și povești despre război.

Sorin lucra la service-ul auto din sat și venea acasă obosit. Nu-l interesa prea mult ce fac eu toată ziua. „E bătrână, ce să-i faci? N-ai ce-i face”, spunea mereu.

Soacra mea suna rar. De obicei doar ca să întrebe dacă e totul bine și dacă are cineva nevoie de bani. Trimitea câte 200 de euro la două luni și atât. Niciodată nu întreba cum mă simt eu.

Într-o zi, când Ilinca avea febră mare și bunica făcuse pe ea în pat, am izbucnit în plâns pe hol. M-a auzit vecina, tanti Viorica.

— Draga mea, nu poți să le faci pe toate singură! De ce nu vorbești cu Sorin?

— Am vorbit… dar nu mă ascultă nimeni.

— Să nu te pierzi pe tine însăți pentru alții care nu te văd!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un ecou dureros.

Au trecut anii. Bunica s-a stins într-o noapte liniștită, cu mâna mea în mâna ei. Am plâns sincer pentru ea — era parte din viața mea deja. Dar după înmormântare, soacra s-a întors din Italia cu pretenții.

— Maria, ai avut grijă de mama mea, dar casa asta e a noastră! Să nu crezi că ai vreun drept aici!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu care renunțasem la serviciu ca să am grijă de bunica lor! Eu care nu mai știam ce înseamnă o ieșire cu prietenele sau o zi liberă!

Sorin tăcea. Nu m-a apărat niciodată în fața mamei lui.

— Maria, las-o… e supărată că a murit mamaie…

— Dar eu? Eu nu contez?

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am deschis laptopul și am început să caut pe forumuri: „Ce faci când familia soțului te folosește?” Am citit zeci de povești asemănătoare. Femei ca mine, care au sacrificat totul pentru niște oameni care le-au uitat imediat ce nu le-au mai fost de folos.

Într-o duminică, la masă, am încercat să vorbesc deschis cu Sorin și Elena.

— Vreau să știu dacă cineva apreciază ce am făcut eu aici șase ani! Dacă nu… poate ar trebui să-mi văd de viața mea!

Soacra a ridicat sprânceana:

— Ai făcut ce trebuia! Așa e la noi în familie!

Sorin s-a uitat la mine ca la o străină.

— Maria… nu te mai victimiza!

Atunci am simțit că m-am pierdut cu totul. Am ieșit din casă și am mers pe jos până la cimitirul unde era bunica Ana. M-am așezat pe banca rece și am plâns până n-am mai avut lacrimi.

Acum scriu aceste rânduri cu gândul că poate cineva mă va înțelege. Că poate nu sunt singura care s-a simțit folosită și dată la o parte după ani de sacrificiu tăcut.

Mă uit la Ilinca dormind liniștită și mă întreb: oare ce exemplu îi dau? Oare merită să rămân într-o familie care nu mă vede? Sau ar trebui să-mi găsesc curajul să plec și să-mi recuperez viața?

Voi ce ați face în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericirea ta?