Schimbul de apartamente – când teama se strecoară în familie

— Nu știu ce să mai fac cu mama ta, Radu! Am spus-o pe un ton aproape șoptit, dar vocea mi-a tremurat de furie și neputință. Era trecut de miezul nopții, iar Radu stătea cu ochii lipiți de ecranul telefonului, absent la zbuciumul meu.

— Exagerezi, Mara. E doar o idee. Ce mare lucru dacă ne mutăm noi la ea și ea aici? Are nevoie de spațiu, nu vezi că îi e greu singură în două camere?

M-am ridicat brusc din pat, simțind cum mă sufoc între pereții apartamentului nostru micuț din Drumul Taberei. Nu era prima dată când Lidia încerca să-și impună voința asupra noastră, dar acum simțeam că e prea mult. De când ne-am căsătorit, nu a trecut lună fără ca ea să nu se bage peste noi: ba cu sfaturi despre cum să gătesc, ba cu observații despre cum ar trebui să ne creștem copilul, ba cu vizite neanunțate. Dar propunerea asta… era altceva.

— Radu, tu chiar nu vezi? Dacă ne mutăm la ea, o să fim la cheremul ei! O să vină peste noi oricând vrea, o să controleze tot! Eu nu pot trăi așa!

El a oftat și a dat din umeri.

— Mara, e mama. Nu cred că are intenții rele. Și oricum, apartamentul ei e mai mare, ar fi mai bine pentru Daria.

Daria… Fetița noastră de patru ani dormea liniștită în camera alăturată. Pentru ea mă temeam cel mai mult. Pentru liniștea și siguranța ei. Știam că Lidia nu are răbdare cu copiii și că adesea ridică tonul la Daria când nu-i convine ceva.

A doua zi dimineață, Lidia a venit cu plăcinte calde și cu un zâmbet larg pe față.

— Mara dragă, m-am gândit bine: dacă vă mutați la mine, vă las mobila mea cea bună! Și oricum, eu nu mai am nevoie de atâta spațiu. Voi aveți copil mic, vă trebuie loc!

Am simțit cum mă strâng umerii. Nu voiam să fiu nerecunoscătoare sau să par rea, dar nici nu puteam accepta să-mi pierd intimitatea. Am încercat să-i explic politicos:

— Doamnă Lidia, vă mulțumim mult pentru ofertă, dar cred că ne descurcăm aici. Ne-am obișnuit…

Ea m-a întrerupt brusc:

— Nu te supăra, Mara, dar eu știu mai bine! Și Radu e de acord! Voi nu vedeți ce greu vă e aici?

Radu tăcea. Își sorbea cafeaua și evita privirea mea. În acea clipă am simțit că sunt singură împotriva lor.

Zilele au trecut cu discuții tensionate și priviri aruncate pe furiș. Lidia venea tot mai des, aducea cutii cu lucruri „pentru mutare”, făcea planuri fără să mă întrebe nimic. Radu devenise tot mai distant; ori era la muncă până târziu, ori se refugia în telefon.

Într-o seară, după ce Daria a adormit, am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Simt că nu mai am aer! De ce nu mă asculți? De ce nu vezi cât rău îmi face toată presiunea asta?

El s-a uitat la mine ca prin ceață.

— Mara, nu vreau scandaluri în familie. Mama vrea doar să ajute…

— Să ajute?! Să controleze! Să știe tot ce facem! Tu chiar nu vezi?

Am plâns atunci ca niciodată. M-am simțit trădată și abandonată. În noaptea aceea am dormit pe canapea.

A doua zi am luat o decizie: nu voi lăsa pe nimeni să-mi calce granițele. Am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat în tăcere și mi-a spus:

— Mara, tu știi cel mai bine ce e bine pentru familia ta. Dar dacă simți că nu poți duce lupta asta singură, vino la mine câteva zile.

Am făcut bagajele pentru mine și Daria și am plecat la mama. Radu m-a sunat abia seara:

— Unde ești? Ce faci?

— Sunt la mama. Am nevoie de timp să mă gândesc ce vreau pentru mine și pentru Daria.

A urmat o săptămână grea. Lidia m-a sunat zilnic să mă convingă să mă întorc și să accept schimbul de apartamente. Radu a venit într-o seară la mama și mi-a spus:

— Nu pot să aleg între tine și mama…

Atunci am simțit că trebuie să aleg eu pentru mine.

După două săptămâni m-am întors acasă doar ca să-mi iau câteva lucruri. Lidia era acolo, făcea ordine prin dulapuri.

— Mara, hai acasă! Nu fi copilă! Toate femeile trec prin asta!

Am privit-o drept în ochi:

— Poate că da, dar eu nu mai vreau să trec prin asta. Vreau liniște pentru mine și pentru copilul meu.

Am plecat din apartamentul acela cu inima frântă dar cu capul sus. Radu nu m-a oprit.

Acum stau la mama și încerc să-mi reconstruiesc viața. Încerc să-i explic Dariei de ce tati nu mai vine seara acasă și de ce bunica Lidia nu ne mai vizitează atât de des.

Mă întreb uneori: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul meu la fericire? Cât trebuie să sacrificăm pentru „binele familiei” înainte să ne pierdem pe noi înșine?