Scrisoare către fiul meu: O mamă la răscruce, între dor și tăcere

„Nu mă mai iubești, Radu? Sau pur și simplu nu mai ai timp pentru mine?” întreb în gând, privind la telefonul care tace de săptămâni întregi. E o după-amiază mohorâtă de martie, iar ceasul din bucătărie ticăie cu răbdare, ca și cum ar vrea să-mi amintească de fiecare minut care trece fără să primesc un semn de la fiul meu. Mă apropii de fereastră și privesc în gol, spre blocurile cenușii din cartierul nostru vechi din București. În curând împlinesc 70 de ani, dar nu simt niciun motiv de sărbătoare. Mă simt ca o umbră care se stinge încet, uitată de toți, mai ales de cel pe care l-am crescut cu atâta dragoste și sacrificii.

Totul a început să se schimbe acum trei ani, când Radu a cunoscut-o pe Irina. La început, am fost fericită pentru el. Era o fată frumoasă, educată, părea să-l iubească sincer. Dar, pe măsură ce relația lor a avansat, am simțit cum mă îndepărtează, pas cu pas. Îmi amintesc prima ceartă serioasă dintre mine și Radu, chiar înainte de nuntă. Stăteam la masa din bucătărie, iar el, cu ochii în pământ, mi-a spus: „Mamă, Irina nu vrea să mai vii atât de des la noi. Zice că are nevoie de spațiu.” M-a durut, dar am încercat să înțeleg. „Radu, sunt mama ta. Nu vreau să vă deranjez, doar că mi-e dor de tine. Nu mai ești copilul meu?” El a oftat adânc și a evitat să mă privească. „Nu e vorba de asta, mamă. Dar trebuie să înțelegi că am și eu o familie acum.”

De atunci, vizitele s-au rărit, iar telefoanele au devenit tot mai scurte, până când au încetat de tot. Am încercat să-i trimit mesaje, să-l sun, dar de fiecare dată răspundea sec sau nu răspundea deloc. Odată, când am sunat de ziua lui, mi-a răspuns Irina: „Radu e ocupat. O să te sune el când are timp.” N-a mai sunat niciodată. Am plâns atunci, ca un copil rătăcit, simțind că pierd tot ce am mai drag pe lume.

Prietenii mei, puțini câți au mai rămas, îmi spun să-l las în pace, că așa sunt tinerii de azi, că trebuie să-mi văd de viața mea. Dar cum să-mi văd de viață când viața mea a fost mereu Radu? De când a murit soțul meu, acum zece ani, el a fost singura mea bucurie, singurul motiv să mă trezesc dimineața. Îmi amintesc cum venea acasă de la școală, cu ghiozdanul mai mare decât el, și mă striga din prag: „Mamă, am luat zece la matematică!” Îl luam în brațe și simțeam că nimic rău nu ni se poate întâmpla atâta timp cât suntem împreună.

Acum, casa e goală. Mă plimb de la o cameră la alta, atingând lucrurile lui Radu, care au rămas la mine: o jucărie stricată, o diplomă de la olimpiadă, o fotografie cu noi doi la mare. Mă întreb unde am greșit. Oare am fost prea posesivă? Prea prezentă în viața lui? Sau poate Irina nu mă suportă, pur și simplu? Am încercat să vorbesc cu ea, să-i spun că nu vreau decât să fiu parte din viața lor, dar de fiecare dată m-a privit cu răceală, ca și cum aș fi o povară.

Într-o zi, am decis să merg la ei, fără să anunț. Am cumpărat un tort și am bătut la ușă, cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis, vizibil deranjată. „Ce cauți aici, Elena? Nu ți-am spus că avem nevoie de intimitate?” Am încercat să-i explic că mi-e dor de Radu, că vreau doar să-l văd, dar ea a ridicat tonul: „Nu înțelegi că ne sufoci? Radu nu are curaj să-ți spună, dar eu o fac: lasă-ne în pace!” Radu a apărut în spatele ei, cu privirea pierdută. „Mamă, te rog, nu mai veni neanunțată. Chiar nu e momentul.” Am plecat atunci, cu lacrimile șiroind pe obraji, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

De atunci, nu am mai încercat să-i văd. Dar dorul nu s-a stins. În fiecare zi, mă gândesc la el, la copilul meu, la bărbatul care a devenit. Mă întreb dacă e fericit, dacă mă mai iubește, dacă-și amintește de toate momentele frumoase pe care le-am trăit împreună. Mă doare să știu că, pentru el, nu mai exist. Că, poate, într-o zi, va regreta că nu am mai vorbit, dar va fi prea târziu.

Sora mea, Maria, mă sună din când în când și mă ceartă: „Elena, nu mai plânge după Radu. Dacă nu te vrea, nu-l mai căuta! Ai și tu demnitatea ta.” Dar cum să-mi găsesc demnitatea când sufletul meu e sfâșiat de dor? Cum să renunț la copilul meu, la singura mea familie?

Uneori, mă gândesc să-i scriu o scrisoare. Să-i spun tot ce simt, să-i povestesc cât de mult îmi lipsește, cât de mult îl iubesc. Dar mi-e teamă că nu va citi, sau că va arunca scrisoarea la gunoi. Mi-e teamă să nu-l rănesc și mai tare, să nu-l împing și mai departe de mine.

Zilele trec greu. Mă uit la calendar și văd că se apropie ziua mea. Nu am pe cine să invit, nu am cu cine să sărbătoresc. Poate doar cu vecina de la trei, tanti Viorica, care vine uneori să bem o cafea și să povestim despre vremurile bune. Dar nu e același lucru. Mi-aș dori ca Radu să mă sune, să-mi spună „La mulți ani, mamă!”, să vină cu un buchet de flori, să mă îmbrățișeze. Dar știu că nu se va întâmpla. Irina nu-i va permite.

În fiecare seară, mă rog la Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i înmoaie inima, să-și amintească de mine. Poate, într-o zi, va realiza cât de mult înseamnă o mamă. Poate va înțelege că viața e scurtă și că regretele nu pot fi șterse niciodată.

Acum, stau la masa din bucătărie, cu o cană de ceai în față, și scriu aceste rânduri. Poate cineva mă va înțelege, poate cineva îmi va da un sfat. Cum să-mi recâștig fiul? Cum să trec peste această durere care mă macină zi de zi? Oare există vreo cale să repar ceea ce s-a rupt între noi?

Spuneți-mi, voi, cei care citiți povestea mea: ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să mergeți mai departe când tot ce v-a rămas e doar tăcerea?