Scrisoarea care mi-a schimbat viața: între datoria față de părinți și dreptul la fericire

— Radu, ce-i asta? am întrebat, cu vocea tremurândă, când mi-a întins plicul alb, cu scrisul mamei pe el. Mâinile mi s-au făcut reci instantaneu. Nu mai primisem o scrisoare de la ea de ani buni, de când ne certasem ultima dată, când mi-a spus că sunt nerecunoscătoare și că nu merit nimic din ce mi-a dat viața.

— E de la mama ta, a zis Radu, evitându-mi privirea. A venit azi, cu recomandată.

Am rupt plicul cu un gest nervos. Înăuntru, câteva rânduri scrise apăsat: „Irina, am nevoie de ajutor. Nu mai pot să mă descurc singură. Te rog, trimite-mi pensie de întreținere. E dreptul meu.”

Am simțit cum mă sufoc. M-am prăbușit pe canapea, cu scrisoarea mototolită în palmă. Radu a încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins.

— Nu pot să cred… După tot ce mi-a făcut… Acum are tupeul să-mi ceară bani?

Radu a oftat.

— Știi că e legea… Dacă nu-i dai tu, poate să te dea în judecată.

M-am ridicat brusc.

— Legea? Dar unde era legea când mă lăsa singură nopți întregi? Când îmi spunea că sunt o povară? Când îmi arunca în față că din cauza mea a rămas cu tata?

Radu nu a zis nimic. Știa povestea. O știa pe toată, cu detalii pe care niciun soț n-ar trebui să le audă vreodată despre mama soției lui.

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan. Amintirile au început să curgă ca un film prost: mama urlând la mine că am luat 8 la matematică; mama plângând în bucătărie după ce tata a plecat; mama trântind ușa și lăsându-mă singură cu bunica bolnavă. Și totuși, undeva, printre toate astea, erau și momentele când mă ținea strâns în brațe după vreun coșmar sau când îmi făcea clătite duminica dimineața.

A doua zi dimineață, am sunat-o pe sora mea, Simona.

— Ai primit și tu scrisoare? am întrebat-o direct.

— Da… aseară. Nu știu ce să fac. Eu abia mă descurc cu copiii și ratele…

— Simona, nu pot… Nu pot să-i dau bani după tot ce ne-a făcut!

— Știu… Dar dacă ne dă în judecată? Ce o să zică lumea? Ce o să zică copiii noștri?

M-am enervat.

— Pe mine nu mă mai interesează ce zice lumea! M-am săturat să trăiesc pentru aparențe!

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Radu a venit lângă mine.

— Irina, poate ar trebui să vorbești cu ea… Să-i spui ce simți.

— Ce rost are? Nu o să recunoască niciodată că a greșit. Pentru ea, eu sunt mereu vinovată.

— Poate ai nevoie să te eliberezi tu, nu ea.

M-am gândit mult la vorbele lui. În următoarele zile am mers ca un robot la serviciu. Colegii m-au întrebat dacă sunt bine. Am mințit: „Da, doar obosită.”

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, m-am uitat lung la poza cu mine și mama de la absolvire. Zâmbeam amândouă, dar eu știam că în ziua aia plânsesem toată dimineața pentru că nu venise tata.

Am luat telefonul și am format numărul ei. Mi-a răspuns după câteva secunde.

— Da?

— Mamă… Am primit scrisoarea ta.

O pauză lungă.

— Și?

— De ce acum? De ce așa?

A oftat greu.

— Pentru că nu mai am pe nimeni. Pentru că pensia mea nu-mi ajunge nici de medicamente. Pentru că tu și Simona sunteți copiii mei.

Mi-am mușcat buza.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine? Ți-ai pus vreodată întrebarea asta?

A tăcut. Am continuat:

— Toată copilăria mea am încercat să te mulțumesc. Să fiu bună la școală, să nu te supăr… Dar niciodată n-a fost destul! M-ai făcut să cred că nu merit iubire dacă nu fac totul perfect!

Vocea i s-a înmuiat brusc:

— Irina… Eu… Nu știam altfel. Și eu am crescut fără dragoste. Poate n-am știut să fiu mamă…

Am simțit un nod în gât.

— Știi cât m-a costat asta? Ani de terapie! Ani în care m-am simțit vinovată pentru orice greșeală! Acum vrei bani… Dar eu vreau doar să fiu lăsată în pace!

A început să plângă încet la telefon.

— N-am pe nimeni…

Am închis ochii. O parte din mine voia să cedeze, alta voia să țipe: „Ajunge!”

— O să vorbesc cu Simona. Dar nu pot promite nimic. Nu mai pot trăi pentru tine!

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe podea. Radu m-a găsit acolo și m-a ținut strâns până am adormit.

În zilele următoare am vorbit cu Simona și am decis împreună să-i trimitem o sumă mică lunar, cât să nu ajungem noi la sapă de lemn. Dar i-am scris și o scrisoare mamei: „Îți trimitem acești bani pentru că așa e corect legal, dar sufletul meu are nevoie de timp ca să te ierte.”

Nu știu dacă va veni vreodată iertarea completă. Dar știu că am ales pentru prima dată pentru mine, nu din vinovăție sau frică.

Uneori mă întreb: oare cât din viața noastră trăim pentru alții și cât pentru noi? Când e timpul să spui „ajunge” chiar dacă doare?