Scrisoarea care mi-a sfâșiat viața: când propria mamă te dă în judecată pentru pensie alimentară

— Nu pot să cred, Irina! Ce-i asta? Radu stătea în pragul bucătăriei, cu o hârtie albă în mână, fața lui palidă și sprâncenele încruntate. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era prea devreme pentru vești proaste, dar le recunoșteam după tonul vocii lui. Am luat scrisoarea și am citit: „Citație – pensie de întreținere pentru mama dumneavoastră, Maria Popescu.”

Mi-au tremurat mâinile. Mama. Cuvântul ăsta încă mă durea, chiar dacă trecuseră peste douăzeci de ani de când plecase fără să privească înapoi. Aveam șapte ani atunci. Țin minte cum am plâns în seara aceea, ascunsă sub pătură, așteptând să se întoarcă. Nu s-a mai întors niciodată.

— Irina, trebuie să faci ceva! Nu poți ignora asta, a zis Radu încet.

— Dar cum poate să-mi ceară așa ceva? Nici măcar nu știe ce vârstă au copiii noștri! Nu a venit la nicio aniversare, nu m-a sunat de Crăciun… De ce acum?

Radu a oftat și a plecat din bucătărie. Am rămas singură cu gândurile mele și cu scrisoarea care îmi ardea în palmă. Am încercat să-mi amintesc ultima dată când am văzut-o pe mama. Eram la liceu, aveam nevoie de bani pentru manuale. Am găsit-o într-un apartament vechi din cartierul Titan, cu un bărbat străin și o sticlă de vin pe masă. M-a privit ca pe o necunoscută și mi-a spus: „Nu am nimic pentru tine.”

Am crescut cu tata și cu bunica. Tata era mereu obosit, mereu trist. Bunica încerca să-mi fie mamă, dar nu era la fel. Îmi lipsea îmbrățișarea mamei, mirosul ei, certurile noastre pentru fleacuri. În schimb, am primit tăcere și absență.

Acum, după atâția ani, mama voia bani de la mine. M-am dus la avocatul familiei, domnul Dobre, un om blând cu ochii obosiți.

— Irina, legea e clară. Dacă părintele nu se poate întreține singur, copilul e obligat să-l ajute. Dar putem argumenta că nu a contribuit la creșterea ta.

— Dar nu e corect! Am crescut fără ea! Am avut nevoie de ea și nu a fost acolo!

Domnul Dobre a dat din umeri.

— Justiția nu judecă sentimentele, doar faptele.

Am ieșit din biroul lui cu inima grea. Acasă, copiii mei alergau prin sufragerie. Maria avea opt ani și deja mă întreba de ce bunica nu vine niciodată la noi. I-am spus mereu că e departe, că are problemele ei. Dar adevărul era că nu voia să ne vadă.

În seara aceea, am primit un mesaj de la fratele meu vitreg, Vlad. Nu vorbisem de luni bune.

„Ai primit și tu citația? Eu nu-i dau nimic! Să-și amintească singură cine suntem!”

Am zâmbit amar. Vlad crescuse cu mama după ce l-a făcut cu alt bărbat. Și pe el l-a abandonat când avea nevoie de ea.

A doua zi am sunat-o pe mama. Vocea ei era răgușită și rece.

— Ce vrei?

— De ce faci asta? De ce acum?

— Pentru că nu mai am pe nimeni. Sunt bolnavă și statul nu mă ajută. Tu ai familie, ai bani…

— Dar tu unde ai fost când eu aveam nevoie de tine? Când plângeam noaptea după tine?

A tăcut câteva secunde.

— Nu știu… Am făcut greșeli. Dar tot mama ta sunt.

Am închis telefonul plângând. Radu m-a găsit în baie, cu ochii umflați.

— Irina, trebuie să decizi ce faci. Dar nu lăsa vina să te distrugă.

În zilele următoare am vorbit cu tata. Era bătrân acum, dar încă avea acea privire blândă.

— Fata mea, tu ai făcut tot ce ai putut. Nu-i datorezi nimic dacă sufletul tău nu poate ierta.

Dar cum să nu mă simt vinovată? Cum să nu mă gândesc că poate într-o zi voi ajunge și eu singură și copiii mei mă vor judeca la fel?

Procesul a durat luni întregi. Avocatul mamei a adus poze cu ea bolnavă, singură într-un apartament dărăpănat. Eu am adus martori – vecini care știau că nu m-a vizitat niciodată, profesori care au văzut cât am suferit fără ea.

Judecătoarea m-a privit lung la final:

— Doamnă Popescu, legea spune una, dar sufletul spune alta. Voi decide după fapte.

Când am primit decizia – trebuia să-i plătesc o sumă mică lunar – am simțit un gol imens în piept. Nu era vorba de bani. Era despre dreptate, despre răni care nu se vindecau niciodată.

Mama mi-a trimis un mesaj scurt: „Mulțumesc.” Atât.

În fiecare zi mă uit la copiii mei și mă întreb: oare eu voi fi altfel? Oare copiii chiar ne datorează totul? Sau uneori trebuie să rupem lanțurile trecutului ca să putem merge mai departe?