Scrisorile ascunse care mi-au zdruncinat căsnicia: Adevărul pe care nu l-am văzut niciodată

— Nu înțeleg de ce trebuie să pleci din nou, Daniel! am izbucnit, încercând să-mi ascund lacrimile în timp ce el își împacheta uniforma. Era a treia oară în ultimii doi ani când ne mutam din cauza serviciului lui. Daniel s-a oprit, m-a privit cu ochii lui blânzi, dar obosiți, și a oftat: — Știi că nu am de ales, Ana. E datoria mea.

În timp ce el pleca la bază, eu am rămas singură, cu cutii de despachetat și cu gândurile mele. Maria, soacra mea, urma să vină din nou să ne ajute, așa cum făcea de fiecare dată. Întotdeauna am crezut că avem o relație bună, chiar dacă uneori simțeam că nu mă acceptă pe deplin. Dar cine nu are mici tensiuni cu soacra?

Într-o după-amiază ploioasă, am decis să fac ordine în dulapul din hol, unde se adunaseră tot felul de lucruri de la mutările noastre. Printre cutii cu acte, am dat peste o cutie mică, veche, legată cu o panglică albastră. Nu-mi aminteam să o fi văzut vreodată. Curiozitatea m-a împins să o deschid. Înăuntru, am găsit un teanc de scrisori, toate adresate lui Daniel, toate scrise de Maria. Am ezitat o clipă, dar ceva din mine m-a făcut să citesc.

Prima scrisoare era datată cu puțin timp înainte de nunta noastră. „Dragul meu băiat, sper că nu te grăbești cu această Ana. Nu cred că e femeia potrivită pentru tine. Ești tânăr, ai timp să găsești pe cineva care să te înțeleagă cu adevărat.” Am simțit cum mi se strânge inima. Am continuat să citesc, cu mâinile tremurânde. Fiecare scrisoare era plină de îndoieli, de critici subtile la adresa mea, de sfaturi să nu se lase „orbit de dragoste”. Într-una dintre ele, Maria îi scria: „Nu uita că familia ta va fi mereu aici pentru tine, indiferent ce decizii iei. Dar nu vreau să te văd nefericit din cauza unei femei care nu te merită.”

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Toți acești ani în care am încercat să fiu o noră bună, să o invit la noi, să îi ascult poveștile, să îi gătesc mâncărurile preferate… Totul părea o minciună. M-am așezat pe podea, cu scrisorile împrăștiate în jurul meu, și am plâns în hohote.

Când Daniel s-a întors acasă, am încercat să mă comport normal, dar nu am reușit. L-am privit în ochi și i-am spus: — Daniel, trebuie să vorbim. Am găsit scrisorile mamei tale.

A încremenit. — Ce scrisori?

— Cele în care îți spune că nu sunt potrivită pentru tine, că nu mă meriți, că ar trebui să te gândești de două ori înainte să te căsătorești cu mine.

Daniel a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. — Ana, nu trebuia să le citești. Sunt vechi, nu mai contează.

— Cum să nu conteze? Toți anii ăștia am simțit că nu mă place, dar am crezut că e doar în capul meu. Tu ai știut și nu mi-ai spus nimic?

— Am vrut să te protejez. Știam că nu te-ar ajuta să știi. Dar te iubesc, Ana, și nu am lăsat niciodată ce a spus mama să-mi schimbe sentimentele.

— Dar ai ascuns asta de mine! am strigat, simțind cum furia îmi arde obrajii. Cum pot să mai am încredere în tine?

În zilele următoare, Maria a venit la noi, ca de obicei, cu plăcinte calde și zâmbetul ei larg. Nu am putut să mă prefac. Am fost rece, distantă, iar ea a observat imediat. — Ce s-a întâmplat, Ana?

— Știți foarte bine ce s-a întâmplat, i-am răspuns, privind-o direct în ochi. Am găsit scrisorile.

Maria a încremenit, apoi a încercat să zâmbească forțat. — Eram doar îngrijorată pentru fiul meu. Orice mamă ar fi făcut la fel.

— Nu orice mamă ar încerca să-și convingă fiul să nu se căsătorească cu femeia pe care o iubește.

A urmat o tăcere apăsătoare. Daniel a intervenit, încercând să calmeze spiritele, dar eu nu mai puteam să tac. — Toți acești ani am încercat să vă câștig încrederea, să vă fac să mă acceptați. Dar nu a fost niciodată de ajuns, nu-i așa?

Maria a oftat, cu lacrimi în ochi. — Poate că am greșit. Poate că am fost prea protectoare. Dar tu nu știi cum e să-ți vezi copilul plecând mereu, să nu știi dacă se mai întoarce. Am vrut doar să fiu sigură că e fericit.

— Și eu am vrut să fiu fericită, am spus, cu vocea frântă. Dar nu pot să trăiesc mereu cu sentimentul că nu sunt suficientă.

După acea discuție, relația noastră a devenit și mai tensionată. Daniel era prins la mijloc, încercând să împace două femei importante din viața lui. Eu mă simțeam tot mai singură, tot mai neînțeleasă. Prietenele mele mă sfătuiau să nu pun la suflet, dar cum să nu pui la suflet când e vorba de familia ta?

Într-o seară, după ce Maria a plecat, Daniel m-a luat de mână. — Ana, vreau să știi că tu ești familia mea acum. Mama va trebui să accepte asta, altfel…

— Altfel ce, Daniel? Vei rupe legătura cu ea?

— Nu știu. Dar nu vreau să te pierd pe tine.

Am simțit pentru prima dată că Daniel chiar mă alege pe mine. Dar rana era încă deschisă. În fiecare gest al Mariei vedeam acum o critică ascunsă, o dezaprobare. Mă întrebam dacă nu cumva și alți oameni din jurul nostru gândesc la fel, dar nu au curajul să spună.

Au trecut luni de zile până când am reușit să vorbesc din nou cu Maria, de data asta fără reproșuri, ci cu sinceritate. — Nu vreau să fiu dușmanul tău, i-am spus. Dar am nevoie să știu că mă accepți, că nu mă vei mai judeca pe la spate.

Maria a dat din cap, cu ochii în lacrimi. — Îmi pare rău, Ana. Chiar îmi pare rău.

Nu știu dacă vreodată voi putea uita ce am citit în acele scrisori. Dar știu că nu vreau să trăiesc cu resentimente. Viața de militară e destul de grea și fără conflicte de familie.

Mă întreb uneori: câte familii nu sunt măcinate de secrete, de neînțelegeri, de cuvinte nespuse? Oare câți dintre noi avem curajul să spunem adevărul, chiar dacă doare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?