„Semnele trădării: Lupta mea pentru casă, fiică și demnitate”
— Semnează aici, Irina! Nu mai are rost să ne chinuim amândoi. Casa oricum e pe numele meu, dar dacă vrei să-ți fie mai ușor, poți să pleci chiar azi.
Vocea lui Viorel răsuna rece, ca un verdict. Mâinile îmi tremurau deasupra mesei din sufragerie, unde actele erau așezate ca niște sentințe. În colțul camerei, Mara, fetița noastră de opt ani, își strângea păpușa la piept și mă privea cu ochi mari, speriați.
Nu-mi venea să cred că am ajuns aici. Cu doar două săptămâni în urmă, viața mea părea liniștită: serviciu la școală, acasă mâncare caldă, teme cu Mara, seri de familie în fața televizorului. Dar totul s-a prăbușit într-o seară de joi, când am găsit un mesaj pe telefonul lui Viorel: „Mi-e dor de tine. Când vii iar la mine?” Semnat: Camelia. Camelia, cea care venea la noi la cafea și râdea cu mine despre bărbați și copii. Camelia, prietena mea.
Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit pe balcon și am plâns până mi-au amorțit obrajii. A doua zi, Viorel a recunoscut totul cu o indiferență care m-a sfâșiat: „Ce vrei să fac? S-a întâmplat. Oricum nu mai mergea între noi.”
De atunci, fiecare zi a fost o luptă. Viorel a început să vină tot mai târziu acasă, să mă ignore sau să mă acuze că sunt nebună și geloasă. Mama lui, doamna Lidia, m-a sunat să-mi spună că „o femeie adevărată știe să-și țină bărbatul acasă” și că „ar trebui să mă gândesc la Mara înainte să fac scandaluri”.
Într-o dimineață, când Mara nu voia să meargă la școală și plângea că „tati nu mai stă cu noi”, am simțit că mă prăbușesc. Am sunat-o pe sora mea, Alina:
— Nu mai pot, Alina! Simt că mă sufoc în casa asta…
— Irina, nu ești singură! Nu-l lăsa să te calce în picioare. Gândește-te la Mara și la tine! Vino la mine dacă ai nevoie.
Dar nu voiam să fug. Casa asta era și a mea. Am muncit ani de zile să o facem acasă. Am pus perdele noi, am plantat trandafiri în grădină, am pictat pereții camerei Marei cu fluturi mov. Cum să plec? Cum să-i las totul Cameliei?
Viorel a început să mă preseze tot mai mult:
— Semnează actele! Nu ai nicio șansă la tribunal. Avocatul meu zice că oricum nu ai venituri mari. Mara va sta cu mine!
— Cu tine? Tu nici nu știi ce-i place să mănânce! Tu nici nu vii acasă!
— Nu te mai isteriza! O să vezi tu cine câștigă!
Într-o seară, după ce Mara a adormit cu lacrimi pe obraz, am deschis laptopul și am început să caut informații despre divorțuri, custodie, drepturi. Am găsit un grup de sprijin pentru femei abuzate emoțional. Am scris timid un mesaj: „Bună, sunt Irina și nu știu ce să fac…” Răspunsurile au venit rapid: „Nu ești singură!”, „Nu ceda!”, „Caută un avocat bun!”
A doua zi am mers la cabinetul doamnei avocat Popescu. M-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Irina, ai drepturi! Casa e bun comun dacă ați cumpărat-o împreună după căsătorie. Iar pentru Mara… judecătorul va ține cont de interesul copilului.
Am simțit pentru prima dată o rază de speranță. Dar lupta abia începea.
Viorel a început să mă amenințe:
— Dacă nu semnezi repede, o să spun tuturor că tu ești instabilă! O să vezi ce zice lumea!
Mama lui venea zilnic cu supa ei preferată pentru Viorel și cu priviri tăioase pentru mine:
— Săracul băiat… uite ce i-ai făcut! S-a îmbolnăvit de supărare!
Într-o zi, Camelia a avut tupeul să mă sune:
— Irina… îmi pare rău că s-a ajuns aici. Dar Viorel zice că tu nu-l mai iubeai demult…
— Camelia, nu te mai obosi! Să fii fericită cu ce-ai furat!
Am închis telefonul tremurând de furie și umilință.
Au urmat luni de procese, declarații, vizite la psiholog cu Mara care nu înțelegea de ce „tati are altă familie”. Am pierdut nopți întregi plângând în pernă și întrebându-mă dacă nu cumva chiar eu sunt de vină.
Dar încet-încet am început să mă ridic. Am redecorat camera Marei cu ea împreună. Am ieșit la cafea cu Alina și am râs din nou după mult timp. Am început să predau meditații ca să am bani pentru avocată.
La ultimul termen din proces, judecătoarea m-a privit direct în ochi:
— Doamnă Irina, vă rog să vă gândiți ce e mai bine pentru copilul dumneavoastră.
M-am uitat la Mara care îmi făcea cu mâna din sală și am știut: nu voi ceda!
Am câștigat custodia Marei și dreptul de a rămâne în casă până la partaj. Viorel a plecat cu Camelia într-un apartament nou-nouț. Mama lui n-a mai vorbit cu mine niciodată.
Au trecut doi ani de atunci. Viața nu e perfectă, dar e a mea. Mara râde din nou și îmi spune seara: „Mami, suntem o echipă!”
Uneori încă mă întreb: cât trebuie să piardă o femeie ca să se regăsească pe sine? Și oare câte dintre noi au curajul să spună „ajunge!” înainte de a fi prea târziu?