Soacra mea a plecat trântind ușa după o vizită surpriză: Soțul meu m-a învinovățit că nu i-am oferit cafea

— Nu pot să cred că nici măcar o cafea nu ai avut bunăvoința să-i oferi mamei mele! vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, spartă de ecoul ușii trântite cu câteva minute înainte. Mă uit la el, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Încă simt mirosul de parfum dulceag al soacrei mele, care plutește în aer ca o umbră a reproșurilor nespuse.

Totul a început într-o după-amiază obișnuită de sâmbătă. Eram în pijamale, cu părul prins neglijent, încercând să termin de scris un raport pentru serviciu. Mara, fetița noastră de cinci ani, colora pe covor, iar Vlad era la cumpărături. Nu mă așteptam la nimeni, nu aveam niciun chef de musafiri. Când am auzit soneria, am tresărit. Am deschis ușa și am văzut-o pe doamna Lidia, mama lui Vlad, cu o pungă de prăjituri și un zâmbet larg, dar forțat.

— Bună, Ana! Am trecut să văd ce mai faceți, să vă aduc ceva dulce, că tot nu ne-am văzut de o săptămână, a spus ea, intrând fără să aștepte invitația.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când venea neanunțată, dar de fiecare dată mă simțeam invadată, ca și cum spațiul meu nu mai era al meu. Am încercat să zâmbesc, să par ospitalieră, deși tot ce-mi doream era să mă ascund în dormitor.

— Mulțumim, doamnă Lidia, chiar nu trebuia să vă deranjați, am spus, luând prăjiturile.

— Vai, Ana, nu-mi spune „doamnă”, că mă simt bătrână! Spune-mi Lidia, te rog, a râs ea, dar privirea i-a alunecat peste hainele mele de casă, peste jucăriile împrăștiate și farfuriile nespălate din chiuvetă.

A intrat în sufragerie, s-a așezat pe canapea și a început să vorbească despre vecina ei, despre cât de greu îi este singură, despre cât de mult îi lipsește Vlad. Eu am rămas în picioare, cu Mara agățată de piciorul meu, încercând să găsesc o scuză să mă retrag. Dar nu puteam. Simțeam că orice aș face, nu e bine.

— Ana, nu vrei să stăm puțin la o cafea? a întrebat ea, după vreo zece minute de monolog.

Am ezitat. Nu aveam cafea proaspătă, doar niște ness vechi, iar expresorul era stricat de două zile. În plus, nu voiam să mă apuc să fac cafea instant, știind cât de pretențioasă e cu gusturile ei. Am zâmbit stânjenită.

— Din păcate, nu am cafea bună acum, Vlad trebuia să cumpere, dar încă nu a ajuns. Dacă vreți, pot să vă ofer un ceai sau un suc, am spus, încercând să par calmă.

— Nu, lasă, nu te deranja, a răspuns ea, dar tonul era deja rece. S-a ridicat brusc, și-a luat geanta și a spus: „Poate altădată, când o să fiți mai pregătiți pentru musafiri.”

A ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Mara s-a uitat la mine cu ochii mari, iar eu am simțit că mă sufoc. Am stat câteva minute nemișcată, încercând să-mi adun gândurile. Știam că va urma o discuție cu Vlad, dar nu mă așteptam să fie atât de dură.

Când a ajuns acasă, a găsit-o pe mama lui pe bancă, în fața blocului, cu ochii roșii. A urcat val-vârtej și a început să mă certe, fără să-mi dea ocazia să explic.

— Cum ai putut să o faci să se simtă așa? E mama mea! A venit să ne vadă, să ne aducă prăjituri, și tu nici măcar o cafea nu i-ai oferit! a strigat el, cu vocea tremurândă de furie.

— Vlad, nu am avut cafea, ți-am spus să cumperi, știi că expresorul e stricat! Nu am vrut să o jignesc, pur și simplu nu am avut ce să-i ofer, am încercat să mă apăr, dar simțeam că orice spun nu contează.

— Nu contează! Puteai să faci orice, să te descurci! Mereu găsești scuze! a continuat el, iar eu am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

Mara a început să plângă, speriată de tonul ridicat. Am luat-o în brațe și am încercat să o liniștesc, dar în același timp lacrimile îmi curgeau pe obraji. M-am simțit mică, neputincioasă, ca și cum nu aș fi fost niciodată suficientă pentru familia lui Vlad.

Seara, după ce Mara a adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad. El stătea pe canapea, cu privirea pierdută.

— Vlad, nu vreau să ne certăm din cauza unei cafele. Știi cât de greu mi-a fost să mă simt acceptată de mama ta. Mereu am impresia că orice fac, nu e bine. Nu pot să trăiesc mereu cu frica de a greși, i-am spus, cu vocea stinsă.

— Ana, nu înțelegi. Mama ține la tine, dar e sensibilă. A crescut singură, a muncit mult, și acum simte că nu mai are loc în viața mea. Când nu-i oferi o cafea, pentru ea e ca și cum ai respinge-o, a răspuns el, dar nu m-a privit în ochi.

— Dar eu nu am vrut să o rănesc! Doar că nu pot să fiu mereu pregătită pentru vizite surpriză. Și nici nu pot să mă prefac că totul e perfect când nu e, am spus, simțind cum mi se rupe vocea.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat și a ieșit pe balcon, lăsându-mă singură cu gândurile mele. M-am simțit mai singură ca niciodată, prinsă între dorința de a fi acceptată și nevoia de a-mi păstra demnitatea.

A doua zi, am primit un mesaj de la soacra mea: „Ana, îmi pare rău dacă te-am deranjat. Poate data viitoare să bem totuși o cafea împreună.” Am simțit un nod în gât. Nu știam dacă să-i răspund sau să las lucrurile să se liniștească de la sine.

De atunci, relația noastră a rămas rece, marcată de această întâmplare aparent banală, dar care a scos la iveală toate frustrările și neînțelegerile dintre noi. Vlad a început să petreacă mai mult timp cu mama lui, iar eu m-am simțit tot mai izolată. Am încercat să vorbesc cu el, să-i explic că nu e vorba doar de o cafea, ci de faptul că nu mă simt niciodată suficientă, că orice aș face nu e apreciat.

Uneori mă întreb dacă nu cumva problema e la mine, dacă nu sunt eu prea sensibilă sau prea rigidă. Dar apoi îmi amintesc toate momentele în care am încercat să mă apropii de ea, să o fac să se simtă binevenită, și totuși mereu a găsit ceva de reproșat. Oare chiar e atât de greu să fim o familie? Oare o ceașcă de cafea poate rupe o relație sau, de fapt, e doar vârful aisbergului?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E vina mea că nu am oferit cafea sau e doar o scuză pentru ceva mai adânc, nerezolvat între noi? Poate că uneori, cele mai mari conflicte pornesc de la cele mai mici gesturi…