Soacra Mea, Binele Care Ne-a Rănit Familia

— Nu pune sare în ciorbă, că Mihai are tensiunea mare! a strigat Alice din pragul bucătăriei, în timp ce eu, cu lingura în mână, încercam să-mi păstrez calmul. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea intervenea peste mine, ca și cum nu aș fi știut să gătesc pentru propriul soț. Am inspirat adânc, încercând să nu răspund pe un ton care să declanșeze un nou scandal.

Mihai, bărbatul pe care îl iubesc de opt ani, stătea la masa din sufragerie, prefăcându-se că citește ziarul. Știa și el că orice reacție ar fi avut, ar fi fost degeaba. Alice era ca o furtună: nu o puteai opri, doar să te adăpostești și să speri că va trece repede.

Când ne-am mutat în apartamentul nostru din București, am crezut că vom avea, în sfârșit, intimitatea și liniștea pe care le visam. Dar Alice a găsit mereu motive să fie prezentă: ba că trebuie să ne aducă zacuscă, ba că Mihai nu știe să-și repare robinetul, ba că eu nu am experiență cu copiii și trebuie să mă învețe. La început, am apreciat grija ei, dar cu timpul, fiecare gest a devenit o povară.

— Nu te supăra, dar nu cred că e nevoie să stai azi la noi, am spus într-o zi, cu voce tremurândă, după ce Alice a venit neanunțată și a început să facă ordine prin dulapurile mele.

— Cum să nu fie nevoie? Voi sunteți tineri, nu știți încă ce înseamnă să ai grijă de o casă! a replicat ea, cu acel ton superior care mă făcea să mă simt ca o adolescentă certată de profesoară.

Mihai încerca să medieze, dar de cele mai multe ori, tăcea. Îl vedeam cum se strânge la față, cum evită privirea, cum se ascunde în spatele muncii sau al telefonului. Într-o seară, după ce Alice a plecat, am izbucnit:

— Nu mai pot, Mihai! Simt că nu mai am loc în propria mea casă. Nu vezi că ne sufocă?

Mihai a oftat, și-a trecut mâna prin păr și a spus încet:

— E mama, nu știu cum să-i spun să stea deoparte fără să o rănesc.

— Dar pe mine nu mă rănește? am întrebat, cu lacrimi în ochi.

A doua zi, Alice a venit cu o sacoșă plină de mâncare și cu o listă de sfaturi pentru creșterea copiilor. Eram însărcinată în luna a șasea și fiecare vizită a ei mă făcea să mă simt tot mai nesigură pe mine. Într-o zi, am găsit-o în camera copilului, aranjând hainele pe care abia le cumpărasem. Le-a mutat pe toate, a schimbat ordinea, a decis ce e bun și ce nu.

— Nu cred că ai ales bine păturica asta, a zis, ținând-o între degete ca pe ceva suspect. Copiii fac alergie la materialele astea ieftine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar de păturică, ci de fiecare decizie pe care o luam. Nimic nu era destul de bun pentru ea. Am încercat să-i explic, să-i spun că vreau să învăț singură, că am nevoie să greșesc, dar nu m-a ascultat.

— Eu știu mai bine, am crescut trei copii! a spus, cu mândrie.

Când s-a născut Ana, fetița noastră, Alice a venit să stea cu noi „să mă ajute”. În primele zile, nu m-a lăsat să mă apropii de copil fără să-mi spună ce să fac. Îmi lua fetița din brațe, o hrănea, o schimba, iar eu mă simțeam tot mai inutilă. Într-o noapte, am plâns în baie, cu mâna la gură să nu mă audă nimeni. Mă simțeam o mamă de rezervă în propria mea familie.

— Nu ești singura care a născut pe lumea asta, mi-a spus într-o zi, când am încercat să-i spun că vreau să fiu singură cu Ana.

Mihai era prins între noi, incapabil să ia o poziție clară. Îl vedeam cum se frământă, cum se teme să nu-și piardă mama, dar și cum mă pierde pe mine, încet-încet. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, i-am spus:

— Dacă nu pui o limită, nu știu cât mai pot rezista.

A doua zi, Alice a venit cu o prăjitură și cu o listă de reguli pentru casă. Am simțit că explodez. Am luat lista, am rupt-o în fața ei și am spus, cu vocea tremurândă:

— Ajunge! E casa mea, copilul meu, viața mea! Dacă nu poți să respecți asta, te rog să nu mai vii.

A izbucnit în plâns, spunând că sunt nerecunoscătoare, că nu știe ce a făcut greșit, că tot ce a vrut a fost să ne ajute. Am simțit o milă amară, dar și o eliberare. Pentru prima dată, am simțit că am dreptul să-mi apăr familia.

Au urmat săptămâni de tăcere și priviri reci. Mihai a încercat să repare lucrurile, dar rana era adâncă. Alice nu a mai venit la noi o vreme, iar eu am început să respir din nou. Am învățat să fiu mamă, să greșesc, să mă bucur de fiecare moment cu Ana. Dar uneori, când o văd pe Alice pe stradă, cu sacoșa ei de ajutoare, mă întreb: oare cât de mult rău poate face un bine dus la extrem? Și câte familii se destramă din prea multă „grijă”? Poate dragostea să existe fără libertate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?