Soacra mea, furtuna din casa mea: O poveste despre limite, iubire și supraviețuire

— Iar ai pus sare în ciorbă ca la tine acasă?
Vocea Mariei a tăiat liniștea bucătăriei ca un cuțit. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii lui Vlad, soțul meu, s-au ridicat din telefon, fixându-mă cu o privire vinovată. Era a treia oară săptămâna asta când Maria, soacra mea, găsea ceva de criticat la mine. Și era doar marți.

M-am abținut să nu răspund. Am inspirat adânc, încercând să-mi amintesc de ce am acceptat să locuiască cu noi după ce a rămas văduvă. „E mama lui Vlad”, îmi repetam. „Are nevoie de ajutor.” Dar ajutorul se transformase într-o invazie. Maria nu doar că locuia cu noi, dar părea să-și fi făcut misiunea vieții să-mi controleze fiecare gest.

— Giulia, dragă, la noi în familie nu se face așa!
— Maria, poate vrei să gătești tu, dacă tot nu-ți place cum fac eu, am spus încet, fără să ridic privirea.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat brusc de la masă.

— Hai, mamă, las-o pe Giulia în pace!
— Nu mă lua tu pe mine cu apărarea asta! Dacă nu eram eu, nici nu știai să-ți legi șireturile!

Am simțit cum mi se strânge inima. În fiecare zi, între mine și Vlad se ridica un zid. Nu mai eram parteneri, ci doi străini care încercau să supraviețuiască sub același acoperiș cu o femeie care nu accepta că fiul ei are propria viață.

Seara, după ce Maria s-a retras în camera ei, Vlad a venit lângă mine pe canapea.

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac. E mama…

— Și eu sunt soția ta. Nu mai pot așa. Simt că mă sufoc.

A dat din umeri neputincios. Am plâns în tăcere, cu fața ascunsă în palme. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu. Poate nu sunt suficient de răbdătoare. Poate ar trebui să încerc mai mult.

Dar a doua zi dimineață, când am găsit hainele mele scoase din dulap și puse pe pat „ca să aerisesc puțin”, am simțit că ceva s-a rupt în mine.

— Maria! De ce mi-ai umblat în lucruri?

— Vai, Giulia, nu te supăra! Doar voiam să te ajut. Uite ce dezordine era acolo…

Nu era dezordine. Era spațiul meu. Singurul loc unde mai puteam respira fără să mă simt judecată.

Am început să evit casa. Stăteam peste program la serviciu, mă plimbam prin parc până târziu sau mergeam la sora mea, Irina. Ea mă asculta fără să mă judece.

— Giulia, trebuie să-i spui lui Vlad clar ce simți. Nu e normal ce se întâmplă.

— Dar dacă îl pun să aleagă? Dacă mă părăsește?

Irina m-a privit cu blândețe.

— Dacă te iubește cu adevărat, va găsi o soluție. Dar nu poți trăi așa la nesfârșit.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am ajuns acasă și am găsit-o pe Maria certându-se cu Vlad. Vocea ei răsuna până pe scara blocului.

— Nu vezi că fata asta nu e pentru tine? De când ai luat-o parcă nu mai ești bărbatul meu!
— Mamă! Ajunge! Giulia e soția mea și o iubesc!

Am intrat în casă tremurând. Vlad m-a privit cu ochii roșii de nervi.

— Giulia… trebuie să vorbim.

Am stat toți trei la masă. Maria plângea teatral, acuzându-mă că vreau să o dau afară din casă.

— Nu vreau să te dau afară, Maria. Dar am nevoie de spațiu. Avem nevoie de intimitate ca familie tânără. Te rog… respectă-ne!

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri vechi scoase la lumină: că nu pot avea copii încă („Poate dacă ai fi mai femeie!”), că nu gătesc ca ea („La noi în familie se face altfel!”), că Vlad s-a schimbat („Nu mai e băiatul meu!”).

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit serios să plec. Să-l las pe Vlad cu mama lui și să-mi caut liniștea altundeva. Dar dimineața, Vlad m-a luat de mână.

— Giulia… Nu vreau să te pierd. O să vorbesc cu mama. O să găsim o soluție.

A fost greu. Maria a făcut scandal când i-am propus să se mute la sora ei din Ploiești pentru o perioadă. A plâns, a amenințat că se îmbolnăvește, că nu mai vorbește cu noi niciodată.

Dar Vlad a rămas ferm pentru prima dată.

— Mamă, dacă mă iubești și vrei să fiu fericit, trebuie să accepți asta.

Au trecut luni până când relațiile s-au mai liniștit. Maria ne suna zilnic la început, apoi tot mai rar. Eu și Vlad am început să ne regăsim încet-încet ca soț și soție, nu doar ca doi oameni care împart aceeași povară.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă n-am fost prea dură sau prea egoistă. Dar apoi îmi amintesc cât de aproape am fost să mă pierd pe mine însămi doar ca să mulțumesc pe altcineva.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să păstrăm pacea în familie? Și cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru cei dragi?