„Soacra mea îl sună pe soțul meu de mai multe ori pe zi pentru a-i ura bine”: Soțul susține că mama lui este pe primul loc și îi datorează sprijinul său

Conviețuirea cu prezența constantă a soacrei mele, Elena, în viața noastră de zi cu zi a fost o provocare pe care nu mi-am imaginat-o când m-am căsătorit cu Andrei. Elena, o femeie de 45 de ani cu un entuziasm pentru viață, a făcut clar că lumea ei se învârte în jurul fiului ei, și, din păcate, se pare că Andrei simte o obligație copleșitoare de a-i răspunde acestei devoțiuni.

Elena a divorțat de tatăl lui Andrei când acesta era doar un adolescent, și de atunci a rămas singură, turnând toată afecțiunea și atenția ei în Andrei. Ea locuiește singură într-o casă îngrijită la periferie, dar prezența ei este orice altceva decât îndepărtată. În fiecare dimineață, fără excepție, telefonul lui Andrei sună, și este Elena la celălalt capăt, dorindu-i o zi bună. În fiecare seară, chiar când ne așezăm pentru seara, telefonul sună din nou pentru un apel de noapte bună.

La început, am admirat dedicarea ei. Mi s-a părut dulce modul în care își păsa atât de mult pentru Andrei. Cu toate acestea, pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, apelurile ei zilnice au devenit un simbol al strânsoarei ei neclintite asupra lui Andrei. Nu erau doar apelurile; era sfatul constant, vizitele neanunțate și modul în care reușea să se împletească în fiecare aspect al vieții noastre.

Andrei, un bărbat blând și grijuliu, pare să găsească acest lucru normal. El insistă că, după toate sacrificiile pe care mama lui le-a făcut pentru el, este datoria lui să fie acolo pentru ea, să o prioritizeze. Acest sentiment de datorie, totuși, adesea mă face să mă simt ca roata a treia în propria mea căsnicie.

Într-o seară, când am discutat despre începerea unei familii, Andrei a ezitat. El și-a exprimat îngrijorarea cu privire la modul în care mama lui ar gestiona împărțirea lui cu mai mulți membri ai familiei. A fost o lovitură pe care nu o văzusem venind. Realizarea că nevoile Elenei ar putea întotdeauna să vină înaintea planurilor noastre pentru viitor a fost descurajatoare.

Relația noastră a început să se tensioneze sub greutatea implicării Elenei. Neînțelegerile mici s-au transformat în certuri. Am simțit o resentimentare crescândă, nu doar față de situație, ci față de Elena și, în mod nedrept, față de Andrei. Am încercat să discut despre stabilirea unor limite, dar Andrei a văzut-o ca pe un atac asupra mamei sale, ceea ce a adâncit doar prăpastia dintre noi.

Punctul culminant a venit neașteptat. În timpul uneia dintre vizitele ei, Elena a menționat în treacăt că se uită la case mai mari în apropiere, sugerând că poate am putea să trăim cu toții împreună. Ideea m-a înspăimântat, și nu am putut să-mi ascund dezamăgirea. Andrei, prins între noi, a încercat să împace ambele părți, dar paguba fusese făcută.

În săptămânile care au urmat, casa noastră a devenit tăcută. Conversațiile erau minime, iar atmosfera era tensionată. A devenit clar că loialitatea lui Andrei față de mama lui era de neclintit, iar locul meu în viața lui era secundar.

În cele din urmă, am luat decizia dureroasă de a pleca. Mi-am dat seama că atâta timp cât Elena era în peisaj, ea va veni întotdeauna pe primul loc, și nu aș putea avea niciodată parteneriatul cu Andrei de care aveam nevoie. Dragostea pe care o aveam pentru el era profundă, dar nu suficientă pentru a suporta umbra constantă a mamei lui în fiecare colț al vieților noastre.

Pe măsură ce îmi făceam bagajele, Andrei nu m-a oprit. Ochii lui plini de scuze mi-au spus că a înțeles, dar mi-au spus și că nu se va schimba. Am ieșit din casa pe care o împărțisem, simțind un amestec de ușurare și tristețe profundă, știind că acesta era sfârșitul călătoriei noastre împreună.