Soacra mea locuiește cu noi de jumătate de an: Soțului îi place, dar eu nu mai pot

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mă uitam la vasele murdare care se adunaseră iar, la firimiturile de pe masă, la cana de ceai abandonată de Elena, soacra mea, pe colțul blatului. Vlad, soțul meu, stătea pe canapea, cu ochii în telefon, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Elena locuiește cu noi de șase luni. Totul a început cu operația ei la genunchi. Era firesc să o ajutăm, nu putea să se ridice din pat, să se spele singură, să gătească. Am fost de acord să o aducem la noi, deși știam că nu va fi ușor. Vlad a insistat: „E mama, nu pot s-o las singură. Și oricum, cât poate dura recuperarea?”

La început, am avut răbdare. Îi aduceam micul dejun la pat, îi schimbam pansamentele, îi făceam ceaiul preferat cu lămâie și miere. Îi citeam din revistele ei vechi, ca să nu se plictisească. Dar zilele au devenit săptămâni, săptămânile luni. Elena s-a ridicat din pat, dar nu a mai plecat. „Nu vreau să fiu o povară, dar aici mă simt mai bine”, spunea ea cu voce blândă, dar hotărâtă.

Vlad era încântat. „E bine că nu mai e singură. Și tu ai ajutor la treabă.” Dar ajutorul era doar pe hârtie. Elena avea păreri despre orice: cum să spăl rufele, cum să gătesc ciorba, cum să aranjez masa. „La noi în familie, nu se pune niciodată sare înainte să fiarbă legumele”, îmi spunea, privind critic spre oala de pe aragaz. „Și nu se lasă hainele ude în mașină, că prind miros.”

Am încercat să-i explic lui Vlad că mă simt invadată. „E mama, ce vrei să fac? Să-i spun să plece?” mă întreba el, cu un ton defensiv. „Și unde să se ducă? La sora mea? Maria abia a născut, nu poate să aibă grijă și de ea.”

Într-o seară, după ce Elena a intrat peste mine în baie, fără să bată la ușă, am simțit că explodez. „Nu mai am niciun colț doar al meu în casa asta!” i-am spus lui Vlad, cu lacrimi în ochi. „Nici măcar în baie nu pot să fiu singură!”

Elena a auzit discuția. A doua zi, la micul dejun, a venit cu ochii roșii. „Dacă vă deranjez, pot să plec. Nu vreau să stric familia.” Am simțit o vină apăsătoare, dar și o furie mocnită. Nu voiam să par o noră rea, dar nici nu mai puteam trăi așa.

Am încercat să stabilesc limite. „Elena, te rog, când sunt în baie, bate la ușă. Și aș vrea să gătesc eu ciorba, cum știu.” Ea a zâmbit forțat. „Sigur, dragă, doar că la noi așa se făcea mereu. Dar nu vreau să te supăr.”

Seara, Vlad a venit acasă cu o pungă de prăjituri. „Hai să fim toți mai calmi. Mama nu vrea răul nimănui.” Dar nu era vorba doar de prăjituri sau de ciorbă. Era vorba de spațiul meu, de liniștea mea, de faptul că nu mai simțeam că am o casă a mea.

Au urmat săptămâni de tăcere apăsătoare. Elena se retrăgea în camera ei, dar tot auzeam ușa deschizându-se la orice oră, pașii ei pe hol, vocea ei la telefon cu rudele: „Nu știu cât mai stau, dar aici mă simt ca o musafiră.”

Într-o duminică, am încercat să discutăm toți trei. „Elena, cât timp crezi că vei mai avea nevoie să stai la noi?” am întrebat, cu vocea tremurândă. Vlad s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva de neiertat. „Nu poți să-i pui un termen, nu e un contract de chirie!”

Elena a oftat. „Nu vreau să vă stric căsnicia. Poate ar trebui să mă duc la Maria, chiar dacă are copil mic.”

Am simțit cum mă apasă un nod în gât. Nu voiam să o aruncăm din casă, dar nici nu mai puteam trăi cu sentimentul că nu am niciun control asupra propriei mele vieți. Vlad a ieșit trântind ușa. „Nu pot să cred că ai ajuns să te cerți cu mama din cauza asta!”

Seara, am stat singură în bucătărie, cu capul în mâini. Mă gândeam la toate sacrificiile făcute, la cât de mult mi-am dorit să avem o familie unită. Dar unde e limita între ajutor și sacrificiu de sine? Unde se termină datoria și începe dreptul la liniște?

A doua zi, Elena a început să-și strângă lucrurile. „Nu vreau să fiu motiv de ceartă. O să mă duc la Maria, poate mă descurc să o ajut și pe ea cu copilul.” Vlad a încercat să o oprească, dar ea a fost hotărâtă. „Nu vreau să vă stric viața. Am stat destul.”

Când a plecat, am simțit un amestec de ușurare și vinovăție. Vlad nu mi-a vorbit două zile. Apoi, într-o seară, a venit lângă mine și m-a întrebat: „Chiar atât de greu ți-a fost?”

Am început să plâng. „Nu vreau să aleg între tine și liniștea mea. Dar nu mai pot să trăiesc fără să am un colț doar al meu.”

Acum, casa e mai liniștită, dar între mine și Vlad a rămas o tăcere grea. Mă întreb dacă am făcut bine, dacă nu cumva am pierdut ceva mai important decât liniștea mea. Oare câte femei trăiesc același conflict, între datoria față de familie și dreptul la propria viață? Voi ce ați fi făcut în locul meu?