Soneria sună. Deschid ușa și-mi găsesc soacra plângând: Am aflat că amanta i-a jefuit

— Savannah, deschide, te rog! vocea Marianei, soacra mea, răsuna disperată dincolo de ușă, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Era trecut de ora nouă seara, copiii abia adormiseră, iar Vlad, soțul meu, încă nu ajunsese acasă. Am deschis ușa și am văzut-o pe Mariana cu ochii roșii, obrajii brăzdați de lacrimi și mâinile tremurânde strângând o poșetă veche, de parcă ar fi fost singura ei ancoră în realitate.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea. Mariana nu era genul care să vină la noi fără să anunțe, cu atât mai puțin la ora asta și în starea asta.

— Savannah, nu mai pot… Nu mai pot! a izbucnit ea, prăbușindu-se pe canapea. Am alergat să-i aduc un pahar cu apă, dar ea l-a dat la o parte, continuând să plângă. — Totul s-a dus… totul…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. De ani de zile, relația mea cu Mariana fusese una rece, distantă. Când m-am măritat cu Vlad, mi-a spus clar că nu voi fi niciodată ca fiica ei. Am încercat să o înțeleg, să-i câștig încrederea, dar mereu am simțit că nu sunt de-ajuns. Totuși, în seara aceea, nu mai era soacra distantă, ci o femeie distrusă.

— Mariana, te rog, spune-mi ce s-a întâmplat. Vlad nu e acasă, dar îl pot suna dacă vrei…

— Nu! Nu-l suna! a strigat ea, aproape isterică. — E vina lui! E vina lui și a… nenorocitei aceleia!

Am încremenit. Știam că Vlad lucra mult, că era mereu plecat, că de ceva vreme era mai rece, mai absent. Dar nu am vrut niciodată să cred că ar putea fi altcineva. Am simțit un nod în gât, dar am încercat să rămân calmă.

— Despre cine vorbești?

— Despre amanta lui! a urlat Mariana, iar cuvintele ei au tăiat aerul ca un cuțit. — A adus-o în casă, Savannah! În casa noastră! Și ea… ea ne-a furat tot! Bijuteriile mele, banii, actele… tot!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Vlad, soțul meu, tatăl copiilor mei, omul în care am avut încredere o viață întreagă, avea o amantă? Și nu doar atât, dar femeia aceea ne jefuise familia?

Mariana a început să povestească printre suspine. Cum Vlad, după ani de muncă și sacrificii, ajunsese director la o firmă mare din București. Cum, în ultimul an, devenise tot mai rece, tot mai absent. Cum, într-o zi, a venit acasă cu o tânără pe care a prezentat-o drept „colaboratoare”. Mariana, naivă, a acceptat-o, ba chiar a încercat să fie amabilă. Dar, în scurt timp, fata a început să se comporte ca și cum casa ar fi fost a ei. Vlad o apăra mereu, iar Mariana, de rușine, nu mi-a spus nimic.

— Azi dimineață, când m-am trezit, nu mai era nimic! a continuat ea. — Bijuteriile mele, verigheta de la tata, banii strânși pentru operația lui Gheorghe… totul dispărut! Și Vlad… Vlad nu răspunde la telefon!

Am simțit cum furia și durerea se amestecă în mine. Am luat telefonul și am încercat să-l sun pe Vlad, dar nu răspundea. Copiii s-au trezit din cauza gălăgiei, iar eu am încercat să-i liniștesc, deși nu știam cum să-mi liniștesc propriul suflet.

— Ce facem, Savannah? Ce facem acum? a întrebat Mariana, cu ochii mari, plini de teamă. — Nu mai am nimic. Nici casă, nici bani, nici fiu…

Am simțit că trebuie să fiu tare, măcar pentru ea și pentru copii. Am sunat la poliție, am povestit totul, iar a doua zi am mers împreună la secție să depunem plângere. Am aflat că fata aceea, „colaboratoarea”, avea deja cazier pentru furturi și escrocherii. Vlad, între timp, a dispărut. Nu răspundea la telefon, nu era la birou, nu știa nimeni nimic de el.

Zilele au trecut greu. Mariana a rămas la noi, dar nu mai era decât o umbră. Copiii simțeau tensiunea, mă întrebau mereu unde e tata, iar eu nu știam ce să le spun. Seara, când adormeam, mă întrebam unde am greșit. Oare nu am fost destul de bună? Oare nu am văzut semnele? Oare Vlad a iubit-o vreodată pe fata aceea sau a fost doar o scăpare, o prostie care ne-a distrus pe toți?

După două săptămâni, Vlad a apărut. Era slab, neras, cu ochii roșii. A venit la ușă, a bătut încet, ca un copil care știe că a greșit. Mariana a refuzat să-l vadă. Eu am ieșit pe hol, cu inima bătându-mi nebunește.

— Savannah, te rog… Nu știu ce să fac… Nu mai am nimic… a spus el, cu vocea stinsă.

— Nici noi nu mai avem nimic, Vlad. Nici încredere, nici liniște, nici familie. Ai distrus totul, i-am răspuns, cu lacrimi în ochi.

A încercat să se apropie, dar m-am dat înapoi. — Copiii tăi te așteaptă, dar nu știu dacă mai pot să te aștept și eu. Trebuie să-ți asumi ce ai făcut.

Vlad a plecat, iar eu am rămas cu Mariana și cu copiii, încercând să reconstruim ceva din ruinele lăsate în urmă. Au trecut luni de atunci. Vlad a încercat să repare lucrurile, să recupereze banii, să-și ceară iertare. Dar unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Seara, când îi privesc pe copii dormind, mă întreb: oare cât de mult putem ierta? Oare merită să mai dăm o șansă unui om care ne-a trădat atât de profund? Voi ce ați face în locul meu?