„Soțul meu a devenit un leneș și un plângăcios, iar eu am avut un rol în asta”

Când eu și Andrei ne-am cunoscut prima dată, energia dintre noi era incontestabilă. Amândoi eram ambițioși, plini de vise și gata să cucerim lumea împreună. Primele noastre întâlniri erau pline de conversații lungi despre cum ne vedeam viitorul, și era clar că amândoi ne imaginam o viață construită pe independență și autosuficiență.

După o poveste de dragoste fulgerătoare, am decis să ne căsătorim. Eram hotărâtă să nu locuim cu niciunul dintre părinți. Părinții mei au fost întotdeauna oarecum autoritari, iar cei ai lui Andrei nu erau diferiți. Ne doream spațiul nostru, regulile noastre și stilul nostru de viață. Părea planul perfect, dar am subestimat provocările de a începe de la zero.

Ne-am mutat într-un apartament mic, pe care ni-l permiteam cu salariile noastre de început. Nu era în cea mai bună zonă a orașului, dar era al nostru. Primele câteva luni au fost o fază de lună de miere în toate aspectele. Ne-am decorat locuința, am organizat cine cu prietenii și ne-am bucurat enorm de libertate.

Cu toate acestea, pe măsură ce noutatea s-a estompat, realitatea a început să se instaleze. Jobul lui Andrei în suport tehnic era solicitant și adesea necesita ore neregulate. Jobul meu ca junior coordonator de marketing nu era mai puțin stresant. Ne simțeam epuizați, iar gestionarea treburilor casnice și a facturilor devenea o sursă de tensiune.

Încet-încet, Andrei a început să se schimbe. Petrecea tot mai mult timp pe canapea după muncă, uitându-se la televizor sau jucând jocuri video, în timp ce eu mă ocupam de majoritatea responsabilităților casnice. Entuziasmul lui de odinioară s-a transformat într-o iritare constantă și letargie. Ori de câte ori aduceam în discuție preocupările mele, se isca o ceartă în care el se plângea de toate—de la job până la vecini.

Am încercat să fiu înțelegătoare la început, atribuindu-i comportamentul stresului de la muncă. Dar pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, răbdarea mea s-a subțiat. Mă simțeam mai mult ca o îngrijitoare decât ca un partener. Conversațiile noastre s-au redus la simple discuții despre ce să mâncăm sau plângeri despre facturi.

Într-o seară, am venit acasă după o zi deosebit de lungă la muncă și l-am găsit pe Andrei întins pe canapea, înconjurat de cutii de mâncare la pachet și vase murdare. Chiuveta era plină ochi și părea că gunoiul nu fusese scos de o săptămână. Frustrarea și epuizarea pe care le simțeam au atins punctul culminant.

„Andrei, nu mai putem continua așa,” i-am spus, vocea mea fiind un amestec de furie și disperare. „Ar trebui să fim împreună în asta, dar simt că fac totul singură.”

Andrei s-a uitat la mine, expresia lui fiind un amestec de iritare și oboseală. „Sunt obosit, Nora. Sunt obosit tot timpul. Poate că a fost o greșeală. Poate că nu eram pregătiți pentru toate astea.”

Acea conversație a rămas în aer zile întregi. Am început să vorbim din ce în ce mai puțin. Mi-am dat seama că în insistența mea pentru independență, poate am trecut cu vederea importanța unui sistem de sprijin, de a fi aproape de familie când vremurile devin grele. Dar era prea târziu. Distanța dintre noi devenise prea mare.

Într-o seară ploioasă, m-am întors acasă și am găsit lucrurile lui Andrei dispărute. Era un bilet pe frigider care spunea: „Îmi pare rău, Nora. Am nevoie de timp să-mi dau seama ce vreau.” Am stat acolo, în liniștea apartamentului nostru acum pe jumătate gol, realizând că drumul nostru împreună s-a sfârșit nu cu o explozie, ci cu un oftat tăcut și dureros.