Soțul meu a izbucnit din senin cu familia mea – acum le interzice să ne mai viziteze

— Nu mai vreau să-i văd! Ai înțeles? Dacă mai calcă în casa asta, eu plec!
Vocea lui Daniel răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Nu-mi venea să cred că ajunsesem aici, după șase ani de căsnicie, după atâtea vise și promisiuni.
Totul a început cu o vizită obișnuită de duminică. Mama și tata veniseră cu o plăcintă cu mere și cu zâmbete largi, ca de obicei. Erau bucuroși să ne vadă, să stea la povești, să ne întrebe de sănătate. Dar Daniel era deja iritat, deși nu spunea nimic. Am simțit tensiunea din aer, dar am încercat să o ignor.
— Ce mai faceți, dragilor? a întrebat mama, așezând plăcinta pe masă.
— Bine, mamă, am răspuns eu, încercând să-i prind privirea lui Daniel, dar el se uita pe geam, absent.
Tata a început să povestească despre vecinii lor, despre cum se schimbă orașul, despre facturile care cresc. Daniel a oftat zgomotos, apoi a izbucnit:
— Nu vă mai săturați să vă plângeți? Mereu aceleași discuții, aceleași probleme! Nu vedeți că nu interesează pe nimeni?
A urmat o liniște apăsătoare. Mama s-a uitat la mine, cu ochii umezi. Tata a încercat să schimbe subiectul, dar Daniel nu s-a oprit. A început să le reproșeze că se bagă prea mult în viața noastră, că vin prea des, că nu ne lasă în pace. Eu am încercat să-l opresc, să-i spun că exagerează, dar nu m-a ascultat.
— E casa mea, fac ce vreau! Dacă nu vă convine, nu mai veniți!
Mama a început să plângă. Tata s-a ridicat, și-a luat haina și a ieșit fără să spună nimic. Eu am rămas blocată, cu inima frântă, între bărbatul pe care îl iubeam și părinții care m-au crescut.
După ce au plecat, Daniel a trântit ușa și a început să strige la mine:
— De ce nu le spui să stea acasă la ei? Nu vezi că ne sufocă? Eu nu mai suport!
— Sunt părinții mei, Daniel! Nu poți să le interzici să vină la noi!
— Ba pot! Și o să vezi că o să fie mai bine fără ei!
Am plâns toată noaptea, singură în dormitor, în timp ce el dormea liniștit pe canapea. Mă simțeam vinovată, rușinată, furioasă. Cum ajunsesem aici? Unde dispăruse bărbatul blând și atent de care mă îndrăgostisem?
A doua zi, mama m-a sunat. Nu am avut curaj să răspund. Mi-a lăsat un mesaj:
— Te iubim, draga mea. Suntem aici, oricând ai nevoie de noi.
Am ascultat mesajul de zeci de ori, cu lacrimi în ochi. Nu știam ce să fac. Daniel era tot mai rece, tot mai distant. Nu mai vorbea cu mine decât despre facturi, rate și ce trebuie să cumpărăm de la supermarket. Orice încercare de discuție despre familie se termina cu o ceartă.
Într-o seară, am încercat din nou:
— Daniel, nu putem să trăim așa. Nu pot să-mi pierd familia din cauza ta.
— Dacă ții atât de mult la ei, du-te la ei! Eu nu mai vreau să-i văd!
— Dar de ce, Daniel? Ce s-a întâmplat cu tine? De ce ai devenit așa?
— M-am săturat să fiu mereu pe locul doi! Mereu e vorba despre ei, despre ce vor ei, despre ce cred ei! Eu nu contez?
Am rămas fără cuvinte. Nu-mi dădusem seama că Daniel se simțea exclus, că vedea familia mea ca pe o amenințare. Dar nu era adevărat. Îl iubeam, dar nu puteam să-mi reneg părinții.
Zilele au trecut greu. Mama îmi trimitea mesaje, tata mă întreba dacă sunt bine. Nu aveam curaj să le spun adevărul. Prietenele mele mă întrebau de ce nu mai ies, de ce nu mai postez poze cu familia. Mă simțeam izolată, prinsă într-o cușcă invizibilă.
Într-o duminică, am decis să merg singură la părinți. Daniel nu a spus nimic, dar privirea lui m-a urmărit toată ziua. Când am ajuns la ai mei, mama m-a luat în brațe și a început să plângă. Tata m-a privit cu tristețe, dar nu a spus nimic. Am stat la masă, am mâncat în liniște, fără glumele și râsetele de altădată.
— Nu vrem să-ți facem rău, mi-a spus mama. Dar nu putem să nu ne gândim la tine. Ești fericită?
Nu am știut ce să răspund. Eram fericită? Sau doar mă agățam de o iluzie?
Când m-am întors acasă, Daniel era pe balcon, cu o bere în mână. Nu m-a întrebat nimic. Seara, când m-am așezat lângă el, a spus doar atât:
— Dacă vrei să fim împreună, trebuie să alegi. Eu sau ei.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Cum să aleg? Cum să-mi tai rădăcinile pentru un bărbat care nu mă mai vede? Dar cum să renunț la el, după tot ce am construit împreună?
Nopțile au devenit tot mai grele. Mă uitam la Daniel și nu-l mai recunoșteam. Parcă era un străin. Îmi aminteam de primele noastre zile, de plimbările prin parc, de promisiunile făcute sub stele. Unde dispăruseră toate astea?
Într-o zi, am găsit curajul să-i spun mamei totul. Am plâns împreună, am vorbit ore întregi. Tata a venit la mine și mi-a spus:
— Orice ai decide, noi suntem aici. Dar nu lăsa pe nimeni să te facă să suferi.
Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar apoi mă uitam la Daniel, la casa noastră, la amintirile noastre, și nu puteam să mă desprind.
Într-o seară, după o altă ceartă, am ieșit pe balcon și am privit orașul. M-am întrebat: oare câte femei trăiesc aceeași dramă ca mine? Oare câte dintre noi trebuie să aleagă între familie și soț? Oare chiar trebuie să alegem? Sau există o cale de mijloc, pe care nu o văd încă?
Poate că nu am răspunsuri. Poate că doar timpul le va aduce. Dar nu pot să nu mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru dragoste? Și când devine sacrificiul prea mare?