Soțul meu i-a cumpărat flori fostei soții, dar mie nici măcar o ciocolată – Povestea unei iubiri cu umbre

— Irina, nu te supăra, dar trebuie să ajung la Adina. E ziua ei și trebuie să-i duc florile pe care le-am promis copilului, să le dea mamei lui.

Vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei pe care o pregătisem special pentru el. Mă uit la el, cu mâinile încleștate pe cana fierbinte, încercând să-mi ascund tremurul. Adina. Fosta lui soție. Niciodată nu-i rostește numele fără un soi de blândețe pe care nu i-am simțit-o niciodată mie adresată.

— Și… ce flori ai luat? întreb, încercând să par indiferentă.

— Lalele. Știi că îi plac. Am luat și un tort mic pentru Matei, să nu se simtă lăsat pe dinafară.

Matei e fiul lor. Îl iubesc ca pe copilul meu, dar uneori simt că sunt doar o piesă de decor în viața lor veche, pe care Vlad refuză să o lase în urmă. Mă ridic și mă prefac că spăl deja cana, doar ca să nu vadă lacrimile care-mi ard ochii.

Mama mi-a spus mereu: „Irina, bărbații divorțați nu uită niciodată prima lor familie. Nu te amăgi.” Dar eu am crezut că Vlad e altfel. Când l-am cunoscut la birou, era atât de atent, atât de prezent. Îmi aducea cafea dimineața, îmi lăsa bilețele cu glume pe birou. După divorțul lui, părea rănit și vulnerabil, iar eu am vrut să-l vindec.

Dar după nuntă, gesturile mici au dispărut. Nici măcar o ciocolată nu mi-a adus vreodată fără motiv. De ziua mea mi-a spus: „Nu știam ce-ți place exact, așa că mai bine alegem împreună.” Dar pentru Adina știe exact ce flori să cumpere.

Seara, când Vlad se întoarce acasă, îl găsesc pe canapea, cu telefonul în mână. Zâmbește la un mesaj.

— Cine e? întreb fără să mă pot abține.

— Adina mi-a mulțumit pentru flori. Zice că Matei a fost foarte fericit.

Înghit în sec. Mă așez lângă el și încerc să-i prind mâna, dar el se ridică brusc.

— Trebuie să pregătesc niște acte pentru mâine. Ai grijă de tine.

Rămân singură în sufragerie, cu lumina televizorului pâlpâind pe pereți. Mă simt invizibilă. Mă gândesc la mama, la privirea ei aspră când i-am spus că mă mărit cu Vlad.

— O femeie nu pleacă de lângă un bărbat bun, Irina! Ce crezi tu că știi mai bine decât o viață întreagă de experiență?

Am ignorat-o. Am vrut să cred că iubirea poate repara totul. Dar acum mă întreb dacă nu cumva am fost doar o pană de rezervă pentru Vlad, un refugiu temporar până când rana divorțului s-a mai închis.

Într-o seară de vineri, la o cină cu părinții mei, mama nu se poate abține:

— Și? Vlad ce ți-a luat de ziua ta?

Tac. Tata schimbă subiectul jenat, dar mama insistă:

— Să nu-mi spui că nu ți-a luat nimic! Irina, tu ești nevasta lui sau menajera?

Vlad zâmbește forțat:

— Am vrut să-i iau ceva special, dar Irina e foarte pretențioasă…

Simt cum obrajii îmi iau foc. Mă ridic de la masă și fug la baie. Îmi aud părinții certându-se cu Vlad prin ușa groasă:

— Nu e normal ce faci! strigă mama.

— Nu vă băgați în viața noastră! răspunde el nervos.

Când ne întoarcem acasă, Vlad tace tot drumul. În apartament izbucnește:

— De ce trebuie să le spui totul părinților tăi? Nu e treaba lor!

— Nici nu trebuia să afle! Dar nici tu nu faci nimic ca să mă simt iubită!

— Irina, am trecut printr-un divorț greu! Încerc să țin lucrurile normale pentru Matei!

— Și eu? Eu unde sunt în ecuația asta?

Nu răspunde. Se trântește pe pat și adoarme cu spatele la mine.

În zilele următoare mă simt tot mai străină în propria casă. Vlad e tot mai absent. Îl aud vorbind la telefon cu Adina despre Matei, râzând la glume pe care eu nu le înțeleg. Într-o seară îl aud spunând:

— Da, Adina, știu… Ți-am promis că te ajut cu mutatul. Vin sâmbătă dimineață.

Mă uit la el șocată:

— Sâmbătă trebuia să mergem la ai mei! Ai uitat?

— Nu pot refuza pe Adina. Matei are nevoie de mine acolo.

Îmi vine să țip: „Dar eu? Eu când am nevoie de tine?” Dar nu spun nimic. Mă retrag în dormitor și plâng în pernă până adorm.

Într-o dimineață găsesc un buchet de flori pe masa din bucătărie. Un bilet: „Pentru tine.”

Inima îmi sare din piept. Dar când Vlad intră în cameră, îmi spune sec:

— Sunt de la mama ta. A trecut aseară cât dormeai.

Mă prăbușesc pe scaun și râd amar. Nici măcar gestul ăsta nu-i aparține lui Vlad.

Într-o zi decid să vorbesc deschis cu el:

— Vlad, simt că nu mai sunt importantă pentru tine. Tot ce faci e pentru Adina și Matei. Eu unde sunt?

Se uită la mine lung:

— Irina… Nu știu ce vrei de la mine. Fac tot ce pot ca să țin familia împreună pentru Matei.

— Dar noi? Noi suntem o familie?

Nu răspunde. Se ridică și pleacă la serviciu fără să-și ia rămas bun.

Seara aceea a fost ultima dată când am încercat să vorbesc cu el despre noi. De atunci trăim ca doi străini sub același acoperiș.

Mă întreb adesea: Oare am greșit ascultând doar inima? Poate că unele răni nu se vindecă niciodată și dragostea nu e mereu suficientă ca să ne facem văzuți și iubiți așa cum merităm.