Soțul meu mergea zilnic la biserică. Am crezut că s-a întors la credință. Adevărul m-a lovit ca un trăsnet.

— Doru, iar pleci la biserică? E deja a treia oară săptămâna asta, am spus într-o seară, încercând să-mi ascund mirarea sub un zâmbet forțat.

El s-a uitat la mine cu ochii aceia obosiți, dar calzi, pe care îi știam de douăzeci și trei de ani. — Da, Mariana, simt că am nevoie. Mă apasă ceva, nu știu… poate vârsta, poate grijile. Mă ajută să mă liniștesc.

Nu am insistat. După Paște, Doru devenise alt om. Nu mai era bărbatul care râdea zgomotos la glumele lui Costel, vecinul nostru, sau care se certa cu fiul nostru, Vlad, pe teme politice la masa de duminică. Era mai tăcut, mai absent, dar și mai atent cu mine. Îmi aducea flori fără motiv, mă întreba dacă am nevoie de ceva, mă asculta când îi povesteam despre problemele de la serviciu. Am crezut că e o fază, un fel de criză a vârstei mijlocii, cum tot auzisem la radio.

Dar ceva nu se lega. În fiecare zi, la 17:30 fix, Doru își punea cămașa cea bună, își aranja părul în fața oglinzii și ieșea pe ușă. — Mă duc la slujbă, Mariana. Nu mă aștepta cu cina, poate întârzii, îmi spunea cu o voce blândă, dar fermă.

Într-o seară, după ce a plecat, am rămas cu Vlad la masă. — Mamă, ți se pare și ție ciudat? Tata nu era așa religios. Parcă nici nu știe să spună Tatăl Nostru până la capăt, a zis el, ridicând din sprâncene.

— Oamenii se schimbă, Vlad. Poate are nevoie de liniște. Poate îl apasă ceva ce nu ne spune.

— Sau poate are pe altcineva, a murmurat Vlad, aproape în șoaptă.

M-am înfuriat. — Cum poți să spui așa ceva? Tatăl tău nu ar face niciodată una ca asta!

Dar sămânța îndoielii fusese plantată. În următoarele zile, am început să fiu mai atentă. Am observat că Doru nu mai lăsa telefonul la vedere, că primea mesaje la ore ciudate, că devenise brusc interesat de parfumuri și de hainele noi. Am încercat să-mi alung gândurile negre, dar ele se întorceau, mai puternice, noapte de noapte.

Într-o după-amiază, am decis să-l urmăresc. M-am simțit ca o adolescentă vinovată, dar nu mai puteam trăi cu incertitudinea. Am ieșit la câteva minute după el, cu inima bătându-mi nebunește în piept. L-am văzut intrând în biserică, așa cum spunea. Am rămas ascunsă după un copac, privind cum se așează în ultima bancă. După câteva minute, o femeie s-a așezat lângă el. Era Ana, profesoara de română de la liceul din cartier, cu care Doru fusese coleg în tinerețe.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am văzut cum îi zâmbește, cum îi atinge mâna, cum îi șoptește ceva la ureche. Nu era nicio rugăciune acolo, doar o complicitate dureroasă. Am plecat acasă plângând, cu sufletul sfâșiat.

Seara, când Doru a venit, l-am privit în ochi. — Cum a fost la slujbă?

A ezitat o clipă. — Bine, ca de obicei. M-a liniștit.

— Ai fost cu Ana?

A încremenit. — Despre ce vorbești?

— Te-am văzut, Doru. Te-am văzut cu ea. Nu mai are rost să minți.

A oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului. — Mariana, nu știu cum am ajuns aici. Nu am vrut să te rănesc. M-am simțit pierdut, gol, fără sens. Ana m-a ascultat, m-a înțeles. Nu s-a întâmplat nimic între noi, doar am vorbit. Dar știu că am greșit.

— Nu s-a întâmplat nimic? Doru, te-am văzut cum o priveai. Nu trebuie să-mi spui nimic, am înțeles totul.

Am plâns toată noaptea. A doua zi, am plecat la serviciu cu ochii umflați. Colegele m-au întrebat dacă sunt răcită, dar nu am avut putere să le spun adevărul. Acasă, Doru încerca să se poarte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi aducea ceai, mă întreba dacă am nevoie de ceva, dar între noi se așternuse o tăcere grea, de plumb.

Vlad a observat imediat. — Ce s-a întâmplat, mamă? Tata a făcut ceva?

— Nu e treaba ta, Vlad. Sunt lucruri pe care trebuie să le rezolvăm noi, ca adulți.

— Dacă v-a rănit, nu merită să-l ierți, a spus el, cu o maturitate care m-a surprins.

Au trecut săptămâni. Doru a încetat să mai meargă la biserică. Încerca să repare ce se putea repara, dar ceva se rupsese definitiv între noi. Într-o seară, mi-a spus: — Mariana, nu vreau să te pierd. Am greșit, dar te iubesc. Dă-mi o șansă să-ți demonstrez.

L-am privit lung. — Doru, iubirea nu se măsoară în șanse. Se măsoară în încredere. Și eu nu mai am încredere.

Nu știu ce va fi mai departe. Poate timpul va vindeca, poate nu. Poate vom învăța să ne iertăm, poate nu. Dar știu că nu mai pot trăi cu minciuni. Am dreptul la adevăr, la liniște, la respect.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu ochii închiși, refuzând să vedem adevărul? Câți alegem să credem în povești, doar ca să nu ne confruntăm cu realitatea? Voi ce ați face în locul meu?