Soțul meu mi-a dat doar 500 de lei pentru Crăciun. Ce am făcut ca să-i arăt cât valorez cu adevărat

— Doar atât ai pentru Crăciunul ăsta, Maria. Fă să ajungă, că nu mai am de unde, mi-a spus Radu, soțul meu, în timp ce-mi întindea o bancnotă de 500 de lei, cu o privire rece, de parcă ar fi vorbit cu o străină. M-am uitat la el, cu mâinile tremurând, și am simțit cum mi se strânge inima. Trei copii, o casă de ținut, și sărbătorile care băteau la ușă. Cum să le explic copiilor că Moșul vine anul ăsta cu buzunarele goale?

Nu era prima dată când Radu mă făcea să mă simt mică, dar parcă niciodată nu fusese atât de crud. M-am ridicat de la masă, cu ochii în lacrimi, și am fugit în baie, unde am lăsat să curgă toată durerea pe care o țineam în mine de luni de zile. M-am privit în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu cearcăne adânci și părul prins la repezeală. „Asta am ajuns? O umbră care cerșește atenție și respect?” m-am întrebat, șoptind printre suspine.

A doua zi, copiii au început să mă întrebe ce vom face de Crăciun. Ana, cea mică, voia o păpușă, Vlad visa la o mașinuță cu telecomandă, iar Ilinca, adolescenta noastră, își dorea doar să fim împreună, fără certuri. Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea așteptărilor lor, dar nu le-am arătat. Le-am zâmbit și le-am spus că Moșul găsește mereu o cale.

În seara aceea, când Radu a venit acasă, l-am întrebat calm:
— Tu chiar crezi că 500 de lei ajung pentru tot? Pentru mâncare, cadouri, brad, tot ce înseamnă Crăciun?
— Maria, nu mai insista. Nu e vina mea că nu muncești și nu aduci bani în casă. Eu fac tot ce pot, a răspuns el, fără să mă privească.

M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva peste față. Nu era prima dată când îmi reproșa că stau acasă, de parcă a crește trei copii și a ține o gospodărie nu ar fi fost muncă. Dar de data asta, ceva s-a rupt în mine. Am decis că nu voi mai accepta să fiu tratată așa.

A doua zi, am luat cei 500 de lei și am mers la piață. Am cumpărat doar strictul necesar: un pui, câteva legume, o pâine, și o ciocolată mică pentru fiecare copil. Restul banilor i-am pus deoparte. Am împodobit bradul cu decorațiuni vechi, făcute de copii din hârtie și sclipici. Am făcut cozonac din ce aveam prin casă, fără nucă, fără stafide, doar cu puțină cacao. Copiii au întrebat de ce nu avem mai multe bunătăți, dar le-am spus că anul acesta Crăciunul e despre a fi împreună, nu despre cadouri.

În Ajun, Radu a venit acasă cu niște prieteni. Au râs, au băut, iar eu am stat în bucătărie, spălând vasele și ascultându-i cum povestesc despre afaceri și bani. La un moment dat, unul dintre ei, Mihai, m-a întrebat:
— Maria, tu ce-ți dorești de Crăciun?
Am zâmbit amar și am răspuns:
— Să fiu văzută. Să contez.
Radu a râs și a spus:
— Lasă, măi Mihai, că femeile vor mereu mai mult decât au.

În noaptea aceea, după ce toți au plecat, m-am așezat lângă Radu în pat și i-am spus:
— Știi ce? Anul viitor, Crăciunul îl organizezi tu. Cu 500 de lei. Eu plec la mama, să văd cum e să nu mă gândesc la fiecare leu.
Radu a râs, crezând că glumesc. Dar a doua zi, mi-am făcut bagajul și am plecat cu copiii la mama, la țară. Am lăsat pe masă restul de bani și un bilet: „Să vezi cât valorează munca mea când nu mai e nimeni să o facă.”

La început, mama m-a certat:
— Maria, nu e bine să-ți lași bărbatul singur de sărbători. Dar când a văzut cât sunt de obosită, m-a luat în brațe și mi-a spus:
— Fata mea, nu ești singură. Ai dreptul să fii respectată.

Au trecut trei zile până când Radu m-a sunat. Era panicat:
— Maria, nu găsesc nimic prin casă, copiii mă întreabă de tine, nu știu ce să le dau de mâncare. Îmi pare rău. Vino acasă, te rog.

Am simțit o satisfacție amară, dar și o tristețe adâncă. Nu voiam să-l pedepsesc, ci să-l fac să înțeleagă. I-am spus că mă întorc doar dacă înțelege cât valorez și dacă își cere iertare în fața copiilor. Când am ajuns acasă, Radu era schimbat. M-a îmbrățișat și, pentru prima dată după mulți ani, mi-a spus:
— Iartă-mă, Maria. Nu mi-am dat seama cât de mult faci pentru noi.

Crăciunul acela a fost cel mai simplu, dar și cel mai sincer. Am stat toți la masă, am mâncat ce aveam, dar am râs, am povestit, și pentru prima dată m-am simțit văzută. Radu a început să mă ajute mai mult, să mă întrebe ce simt, să mă respecte. Nu s-au rezolvat toate peste noapte, dar am simțit că am câștigat ceva mai important decât orice cadou: demnitatea mea.

Mă întreb uneori câte femei ca mine trăiesc în umbra unor bărbați care nu le văd. Oare cât valorează, de fapt, munca noastră nevăzută? Și câte dintre noi avem curajul să cerem respectul pe care îl merităm?