Soțul meu mi-a trimis o factură pentru viața noastră împreună: Povestea unei încrederi pierdute

— Nu pot să cred că faci asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mâini hârtia aceea rece, plină de cifre. Era o seară de joi, iar în bucătăria noastră mică din cartierul Titan mirosea a ciorbă de perișoare și a trădare. Pe masa dintre noi, lângă farfuria cu pâine uscată, stătea factura pe care soțul meu mi-o întinsese cu o răceală pe care nu i-o știam.

— Nu e vorba de credință sau de iubire, a spus el, evitându-mi privirea. E vorba de corectitudine. Am ținut evidența cheltuielilor din ultimii trei ani. Uite, aici sunt toate: ratele la bancă, facturile la întreținere, cumpărăturile de la Mega, vacanța la Bușteni… Totul e împărțit la doi.

Am simțit cum mă sufoc. Mâinile mi-au amorțit și am început să citesc, cu ochii încețoșați de lacrimi, fiecare rând: „Ianuarie 2021 – 1.200 lei (jumătate: 600 lei)”, „Februarie 2021 – 1.350 lei (jumătate: 675 lei)”… Și tot așa, lună de lună, până la suma finală: 23.480 lei. Atât valora viața noastră împreună?

— Radu, tu glumești? am întrebat încet, sperând să văd o urmă de regret pe chipul lui. Dar el s-a ridicat și a început să-și strângă cana de ceai.

— Nu glumesc. Vreau să fie totul clar între noi. M-am săturat să simt că trag singur la jug.

M-am uitat la el ca la un străin. Era bărbatul cu care împărțisem totul: bucurii, griji, nopți nedormite când fiica noastră, Ilinca, făcea febră. Era omul care mă ținuse de mână când am pierdut-o pe mama și care îmi aducea flori fără motiv. Cum ajunsesem aici?

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, cu factura în mână, încercând să-mi amintesc când a început totul să se destrame. Poate când Radu a început să stea peste program la birou? Sau când eu am acceptat un job part-time ca să pot avea grijă de Ilinca? Poate când am încetat să mai vorbim despre visele noastre?

A doua zi dimineață, l-am găsit pe Radu în bucătărie, făcându-și cafeaua.

— Vreau să vorbim, i-am spus cu voce joasă.

— Nu mai e nimic de spus. Ori îmi dai banii, ori… ne despărțim.

M-am prăbușit pe scaun. Ilinca a intrat în cameră, frecându-și ochii somnoroși.

— Mami, tati, ce se întâmplă?

Am zâmbit forțat și am mângâiat-o pe cap.

— Nimic, iubita mea. Doar vorbim.

După ce a plecat la școală, am sunat-o pe sora mea, Simona.

— Nu pot să cred! a exclamat ea. Cum să-ți ceară bani pentru viața voastră împreună? Ce fel de om face asta?

Nu știam ce să-i răspund. Poate că nu mai eram nici eu omul care fusesem odată. Poate că toți anii aceștia ne-au transformat în doi străini care locuiesc sub același acoperiș.

În zilele următoare, tăcerea dintre noi a devenit insuportabilă. Radu își făcea bagajele tăcut, iar eu încercam să găsesc sens în tot ce se întâmpla. Am început să caut prin conturi și portofel bani pentru „datoria” pe care o aveam față de el. M-am simțit umilită și trădată.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am intrat în camera lui Radu.

— De ce faci asta? De ce nu putem vorbi ca doi oameni care s-au iubit?

El s-a uitat la mine cu ochi obosiți.

— Pentru că nu mai pot. Pentru că simt că nu mai suntem o echipă. Totul e pe umerii mei și nu mai vreau să port singur povara asta.

— Dar nu suntem doi? Nu am fost mereu împreună?

— Nu mai suntem demult împreună. Suntem doar doi oameni care împart facturi și griji.

Am plâns atunci ca un copil. Am plâns pentru toți anii pierduți, pentru visele noastre uitate și pentru fetița noastră care avea să crească într-o familie destrămată.

Câteva zile mai târziu, am primit un mesaj de la mama lui Radu:

„Draga mea, nu știu ce s-a întâmplat între voi, dar te rog să nu-l judeci prea aspru. Știi cât de greu i-a fost tatălui lui când a divorțat și a pierdut totul…”

Atunci am înțeles că povestea noastră nu era doar despre bani sau despre cine plătește facturile. Era despre frică — frica de a pierde controlul, frica de a fi rănit din nou.

Am decis să-i dau banii lui Radu. Am vândut câteva bijuterii moștenite de la mama și i-am pus suma într-un plic.

— Uite banii tăi. Sper să-ți aducă liniștea pe care o cauți.

A luat plicul fără să spună nimic și a plecat din casă.

Au trecut luni de atunci. Ilinca mă întreabă uneori dacă tati se va mai întoarce acasă. Eu îi spun că uneori oamenii mari se pierd pe drum și trebuie să-și găsească singuri calea spre fericire.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu viața ne-a schimbat prea mult ca să mai putem fi aceiași oameni care s-au îndrăgostit odată într-un tramvai aglomerat din București.

Oare putem vreodată să reconstruim încrederea după ce a fost făcută bucăți? Sau unele răni sunt prea adânci ca să se mai vindece vreodată?