„Soțul Meu Nu Contribuie cu Niciun Ban, Dar Pretențiile Lui Sunt Absurd de Mari. În Final, I-am Spus Cum Mă Simt”

Când eram la facultate, locuiam cu mătușa și unchiul meu într-un cartier liniștit de suburbie. Soțul meu, Andrei, locuia alături cu părinții lui. Așa ne-am cunoscut. Andrei este cu cinci ani mai mare decât mine, dar din prima zi în care ne-am întâlnit, a existat o conexiune incontestabilă între noi. Era fermecător, amuzant și părea că are viața pusă la punct. Puțin știam că această impresie inițială era departe de realitatea pe care aveam să o înfrunt mai târziu.

Andrei și cu mine am început să ne întâlnim în al doilea an de facultate. El lucra ca designer grafic freelancer și, deși nu avea un venit constant, reușea întotdeauna să se descurce. Admiram creativitatea și pasiunea lui pentru muncă. Ne-am căsătorit la scurt timp după ce am absolvit, și eram entuziasmată să începem viața împreună.

Cu toate acestea, lucrurile au început să se schimbe odată ce ne-am mutat în propriul nostru apartament. Munca de freelancing a lui Andrei a început să se împuțineze, și el a avut dificultăți în a găsi noi clienți. La început, l-am susținut și l-am încurajat să continue să încerce. Eu obținusem un job decent ca coordonator de marketing, așa că am crezut că ne vom descurca până când el își va reveni.

Lunile s-au transformat în ani, iar situația lui Andrei nu s-a îmbunătățit. Petrecea majoritatea zilelor acasă, susținând că lucrează la noi proiecte, dar nu avea prea multe de arătat pentru asta. Între timp, eu lucram ore lungi pentru a acoperi facturile și cheltuielile noastre. Povara financiară mă afecta din ce în ce mai mult, dar cel mai mult mă durea atitudinea lui Andrei.

Deși nu contribuia financiar, Andrei avea o listă de pretenții care părea să crească pe zi ce trece. Voia cele mai noi gadgeturi, haine scumpe și mese gourmet. Se plângea că apartamentul este prea mic și insista că avem nevoie de un loc mai mare. Când încercam să-i explic că nu ne permitem, devenea defensiv și mă acuza că nu îi susțin visele.

Mă simțeam prinsă într-un ciclu de frustrare și resentimente. Îl iubeam pe Andrei, dar lipsa lui de contribuție și pretențiile constante mă epuizau emoțional și financiar. Am încercat să vorbesc cu el despre găsirea unui job part-time sau a unei munci mai stabile, dar avea mereu o scuză. Susținea că un job obișnuit i-ar sufoca creativitatea și că are nevoie doar de mai mult timp pentru a reuși.

Într-o seară, după o altă ceartă despre bani, am ajuns la punctul de rupere. Tocmai venisem acasă după o zi epuizantă la muncă, doar pentru a-l găsi pe Andrei relaxându-se pe canapea, jucându-se pe consolă. Vederea lui atât de relaxat în timp ce eu eram epuizată și stresată m-a împins peste margine.

„Andrei, trebuie să vorbim,” am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

Abia dacă a ridicat privirea de la joc. „Ce e?”

„Nu mai pot continua așa,” am spus, cu vocea tremurând de emoție. „Mă spetesc muncind în timp ce tu stai aici fără să faci nimic. Nu contribui cu niciun ban la această gospodărie, dar pretențiile tale sunt absurde. Nu este corect.”

Andrei a pus pauză jocului și în sfârșit s-a uitat la mine. „Ți-am spus că lucrez la asta. Trebuie doar să ai răbdare.”

„Răbdare?” am izbucnit eu. „Am avut răbdare ani de zile! Când o să-ți asumi responsabilitatea? Când o să începi să contribui?”

S-a ridicat și a venit spre mine, cu expresia feței întărindu-se. „Nu înțelegi cum e să fii artist. Nu e vorba despre bani; e vorba despre pasiune.”

„Pasiunea nu plătește facturile,” i-am răspuns eu. „Sunt obosită să duc această povară singură. Dacă nu începi să contribui sau măcar să arăți un efort, nu știu cât timp mai pot continua așa.”

Fața lui Andrei s-a înroșit de furie. „Bine! Dacă nu poți să mă susții, poate că nu ar trebui să fim împreună.”

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Lacrimile mi-au umplut ochii când am realizat că relația noastră ajunsese la un punct de ruptură. Îl iubeam pe Andrei, dar iubirea singură nu era suficientă pentru a ne susține.

În acea noapte, mi-am făcut bagajele și m-am dus să stau la mătușa și unchiul meu. A fost una dintre cele mai grele decizii pe care le-am luat vreodată, dar știam că era necesară pentru binele meu. Eu și Andrei ne-am separat în cele din urmă și, deși a fost dureros, a fost și o ușurare.

Privind înapoi, îmi dau seama că uneori iubirea nu este suficientă pentru a depăși diferențele fundamentale în valori și responsabilități. Mi-a luat mult timp să mă vindec după această experiență, dar am învățat importanța sprijinului reciproc și a contribuției într-o relație.