Străină în propria casă: Povestea mea despre iubire, limite și familie

— Tu nu ești de-a noastră, Irina. Ești doar oaspete aici, să nu uiți asta!
Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet într-o seară friguroasă de noiembrie, când tocmai terminasem de strâns masa după cină. Mâinile îmi tremurau pe farfurii, iar inima mi se zbătea în piept ca o pasăre prinsă în colivie. Mama lui, doamna Mariana, mă privea cu ochii ei reci, de parcă aștepta să văd dacă mă voi rupe sau dacă voi înghiți în sec și voi merge mai departe.

Nu știu când am început să mă simt străină în propria casă. Poate din prima zi când am venit aici, după nuntă, cu valiza plină de vise și speranțe. Radu a insistat să locuim cu părinții lui „până ne punem pe picioare”, dar anii au trecut și fiecare zi părea să-mi ștergă puțin câte puțin din identitate. Totul era al lor: mobila, regulile, chiar și aerul pe care îl respiram.

— Irina, nu pune farfuriile acolo! La noi se pun în dulapul de sus!
— Irina, nu găti cu atâta usturoi, lui Radu nu-i place!
— Irina, ai grijă să nu lași urme pe oglindă!

Fiecare reproș era ca o piatră legată de gâtul meu. Mă simțeam invizibilă, redusă la statutul de menajeră și bucătăreasă. Radu nu spunea nimic. Uneori îl vedeam cum își pleacă privirea sau cum oftează, dar niciodată nu mi-a luat apărarea. Într-o seară, după ce am plâns în baie până mi s-au umflat ochii, am ieșit și l-am întrebat:

— Radu, tu chiar crezi că sunt doar oaspete aici?

A ridicat din umeri.

— E casa lor… trebuie să ne adaptăm.

M-am simțit trădată. Nu mai eram parteneri, eram două persoane care împărțeau același pat, dar nu și aceeași viață. Mama lui Radu era mereu prezentă între noi: la masă, în discuții, chiar și când încercam să avem un moment doar al nostru.

Într-o duminică dimineață, când am vrut să fac clătite pentru toți, doamna Mariana a intrat în bucătărie și a început să critice tot ce făceam.

— La noi nu se face așa! Cine te-a învățat să pui laptele înaintea făinii?

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Am lăsat lingura jos și am ieșit din bucătărie fără să spun nimic. M-am dus în camera noastră și am început să plâng. Nu mai puteam. Simțeam că mă sufoc.

Seara aceea a fost momentul în care am decis că trebuie să fac ceva. Am început să caut joburi mai bine plătite, să pun bani deoparte. Îi spuneam lui Radu că vreau să avem casa noastră, dar el mereu găsea scuze:

— De ce să ne complicăm? Avem tot ce ne trebuie aici.

Nu aveam nimic. Nu aveam liniște, nu aveam respect, nu aveam dragoste adevărată. Doar o rutină apăsătoare și sentimentul că nu contez.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu soacra mea — care mi-a spus că „niciodată n-o să fii ca fata mea” — am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am mers pe jos ore întregi prin cartierul nostru din Ploiești, încercând să-mi adun gândurile. M-am oprit pe o bancă și am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, nu mai pot… simt că mă pierd pe mine aici.

Vocea ei caldă m-a făcut să plâng și mai tare.

— Irina, tu ești puternică. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi.

A doua zi am avut o discuție cu Radu. I-am spus că vreau să ne mutăm cu chirie, oriunde, numai să fim noi doi.

— Ești nebună? Să dăm bani pe chirie când avem casă aici?

— Nu avem casă aici! Eu nu am nimic aici!

A fost pentru prima dată când m-am ridicat pentru mine însămi. Radu s-a supărat, a plecat la serviciu fără să mă salute. Seara nu a vorbit cu mine. Zilele au trecut într-o tăcere apăsătoare.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Nu voiam asta, dar nici nu puteam trăi așa la nesfârșit. Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am scris într-un carnețel: „Cine sunt eu? Ce vreau eu?”

Răspunsurile au venit greu. Voiam respect, voiam dragoste adevărată, voiam libertate. Voiam să fiu văzută ca un om întreg, nu ca un accesoriu sau ca o povară.

Într-o zi de primăvară, mi-am făcut curaj și am plecat la mama mea pentru câteva zile. Radu m-a sunat abia după două zile.

— Când te întorci?

— Nu știu… poate niciodată dacă lucrurile rămân la fel.

A fost șocat. Pentru prima dată a realizat că pot pleca oricând. După câteva zile a venit la mine și mi-a spus că vrea să încercăm să ne mutăm singuri. Nu știu dacă era speriat sau chiar voia o schimbare.

Acum stăm într-o garsonieră micuță la marginea orașului. Nu e mult, dar e al nostru. Încercăm să reconstruim ceva din ceea ce am pierdut. Uneori mă întreb dacă nu e prea târziu sau dacă rănile se vor vindeca vreodată complet.

M-am întrebat de multe ori: câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi acceptăm prea mult doar ca să nu fim singure? Poate că e timpul să vorbim deschis despre limitele noastre și despre dreptul la fericire.