Sub Aceeași Pătură: Cum M-a ZdrobIt Trădarea Soțului Meu cu Prietena Mea Cea Mai Bună

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu telefonul în mână, citind pentru a zecea oară mesajele dintre el și Mirela. Mirela, cea pe care o știam de la grădiniță, cea care mi-a fost alături la nuntă, la botezul copiilor, la fiecare aniversare. Mirela, care îmi știa toate secretele și toate durerile.

Radu nu spunea nimic. Se uita la mine cu ochii goi, ca și cum ar fi vrut să dispară. Încerca să-și găsească cuvintele, dar tăcerea lui era mai grea decât orice insultă. În mintea mea se derulau imagini din ultimii douăzeci de ani: cum am renovat apartamentul împreună, cum am stat nopți întregi lângă pătuțul lui Vlad când avea febră, cum ne-am certat și împăcat de atâtea ori. Totul părea acum o minciună.

— Nu e ce crezi tu… a bâiguit el într-un final, dar vocea îi era stinsă.

— Atunci ce e? Ce e, Radu? Să-mi explici tu, că eu nu mai înțeleg nimic! am izbucnit eu, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Nu a mai răspuns. S-a așezat pe marginea canapelei și și-a pus capul în mâini. Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, deși afară era ger. Am tras aer adânc în piept și am privit luminile orașului. M-am întrebat unde am greșit. Ce nu am făcut bine? Am sacrificat totul pentru familia asta: cariera mea de profesoară de română, visele mele de a scrie o carte, timpul meu liber. Totul pentru ca Radu să poată avansa la serviciu și copiii să aibă tot ce le trebuie.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la Mirela. Îmi aminteam cum venea la noi cu plăcinte calde, cum râdea cu copiii mei, cum îmi povestea despre bărbații care o dezamăgiseră. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că ar putea fi ea cea care să mă trădeze atât de crunt.

A doua zi dimineață, Vlad și Ioana au venit la masă fără să bănuiască nimic. Am încercat să fiu normală, să le pun micul dejun în farfurii și să le zâmbesc. Dar Ioana m-a privit lung.

— Mami, ai plâns? m-a întrebat ea încet.

— Nu, iubita mea… doar sunt obosită.

După ce au plecat la școală, m-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. Nu știam ce să fac. Să-l dau afară pe Radu? Să-i spun Mirelei ce știu? Să le spun copiilor?

Am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a liniștit puțin.

— Draga mea, știu că doare. Dar trebuie să te gândești la tine acum. La tine și la copii. Nu lăsa rușinea sau frica să te oprească din a face ce e mai bine pentru sufletul tău.

Dar ce era mai bine pentru sufletul meu? Seara aceea a fost doar începutul unui coșmar care avea să dureze luni întregi. Radu a recunoscut totul după câteva zile. Mi-a spus că s-au apropiat fără să-și dea seama, că s-au simțit singuri fiecare în felul lui. Cuvintele lui nu m-au ajutat cu nimic. M-au făcut doar să mă simt mai mică, mai neînsemnată.

Mirela mi-a trimis un mesaj lung în care încerca să-și ceară iertare. Nu am putut să-l citesc până la capăt. Am șters numărul ei din telefon și am blocat-o peste tot. Dar rana rămânea acolo, deschisă.

În fiecare zi mergeam la serviciu ca un robot. Colegii mă întrebau dacă sunt bine, iar eu mințeam mereu: „Da, doar sunt puțin obosită.” În pauze mă ascundeam în baie și plângeam în liniște. Acasă încercam să fiu puternică pentru copii, dar noaptea mă prindea mereu cu ochii în tavan.

Radu a încercat să repare lucrurile. A mers la terapie de cuplu cu mine, a încercat să-mi dovedească că îi pare rău. Dar nu mai puteam avea încredere în el. Fiecare gest al lui mi se părea fals, fiecare vorbă – o minciună.

Într-o zi, Ioana m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mami… te rog… nu mai fi tristă! Nu vreau să te văd așa…

Atunci am realizat că nu pot continua așa doar de dragul aparențelor. Am decis să-i spun adevărul lui Vlad și Ioanei – pe cât de blând am putut.

— Tati a greșit față de mine și față de noi toți… Dar vă iubim la fel de mult și vom rămâne mereu părinții voștri.

A fost greu. Vlad s-a închis în el și nu a mai vorbit cu Radu o vreme. Ioana a plâns mult și m-a întrebat dacă vom divorța.

Am început să merg la psiholog. Sesiunile acelea m-au ajutat să-mi dau seama cât de mult mă pierdusem pe mine însămi în toți acești ani. Încet-încet am început să fac lucruri pentru mine: am reluat scrisul, am ieșit cu vechi prietene pe care le neglijasem, am început să merg la teatru singură.

Radu s-a mutat într-un apartament mic aproape de noi ca să fie aproape de copii. Relația noastră s-a transformat într-un armistițiu rece – vorbeam doar despre școală sau programul copiilor.

Mirela a dispărut complet din viața mea. Uneori o vedeam pe stradă și simțeam un nod în gât, dar mergeam mai departe fără să mă uit înapoi.

Au trecut doi ani de atunci. Încă doare uneori, dar acum știu cine sunt și ce vreau. Am publicat prima mea carte – o colecție de povestiri despre femei care au trecut prin trădare și au supraviețuit.

Uneori mă întreb: oare câte dintre noi trăim sub aceeași pătură cu iluziile noastre? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne alegem pe noi însene?