Sub același acoperiș cu soacra: Povestea unei iluzii pierdute

— Irina, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! Nu știu cum era la oraș, dar aici nu ne permitem să risipim curentul!
Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună ascuțit din capătul coridorului. Mă opresc din spălatul vaselor și simt cum mi se strânge stomacul. Vlad, soțul meu, stă la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.
— Îmi pare rău, uit uneori… răspund încet, aproape șoptit.
— Nu-i nimic, doar să nu se mai repete! Aici nu-i ca la bloc, să faci ce vrei tu!

Așa începe fiecare zi de aproape un an. Când am decis să ne mutăm la țară, în casa Mariei, am crezut că va fi o aventură. Îmi imaginam dimineți liniștite cu cafeaua băută pe prispă, grădinărit și aer curat. În realitate, fiecare zi e o luptă pentru spațiu, intimitate și respect.

Totul a pornit de la o discuție aparent inocentă. Vlad a venit într-o seară acasă cu ideea:
— Irina, mama zice că ne-ar primi la ea până ne punem pe picioare. E greu cu chiria în oraș, iar acolo avem grădină, aer curat… Ce zici?
Am ezitat. Îmi plăcea apartamentul nostru mic din Iași. Aveam jobul meu la librărie, prietenele aproape și libertatea de a-mi organiza viața după bunul plac. Dar Vlad insista:
— O să fie bine! Mama e singură de când a murit tata. O să ne ajutăm reciproc.

Am acceptat. Am împachetat totul într-o dubiță și am pornit spre satul lui Vlad. La început, Maria părea încântată:
— Vai, ce bine că veniți! Casa e mare, nu mă mai simt singură…
Dar entuziasmul s-a stins repede. După nici două săptămâni, au început observațiile: „Nu pune asta aici!”, „Nu găti cu atâta ulei!”, „Nu te culca târziu că deranjezi!”

Într-o seară, după o ceartă legată de modul în care am spălat rufele, am ieșit în curte plângând. Vlad m-a urmat:
— Ce-ai pățit?
— Nu mai pot! Mă simt ca o musafiră în propria casă!
— Hai, Irina, nu exagera… Mama e mai bătrână, are obiceiurile ei.

Dar nu era doar despre obiceiuri. Era despre control. Maria voia să știe tot: unde mergem, când venim, ce cumpărăm. Orice decizie trebuia aprobată de ea. Dacă voiam să gătesc ceva diferit sau să invit o prietenă din oraș, primeam priviri tăioase sau replici pasiv-agresive.

Cel mai greu mi-a fost când am rămas fără job. Librăria s-a închis și n-am mai găsit nimic în zonă. Maria a început să mă trateze ca pe o povară:
— Dacă tot stai acasă, măcar fă ceva util! Uite grădina asta plină de buruieni…
Am încercat să mă adaptez. Am plantat roșii, am cules prune, am făcut zacuscă. Dar oricât mă străduiam, nu era niciodată suficient.

Vlad s-a schimbat și el. Devenise tot mai distant. Seara stătea cu mama lui la televizor sau ieșea cu vechii prieteni din sat. Când încercam să-i spun cât de greu îmi este, ridica din umeri:
— Ești prea sensibilă… Toate femeile din sat trăiesc așa!

Într-o zi, am găsit un bilet pe frigider: „Irina, te rog să nu mai folosești mașina de spălat după ora opt. Curentul e scump!” Am simțit că explodez. Am intrat în camera noastră și am izbucnit:
— Vlad, eu nu mai pot! Ori găsim altceva, ori plec singură!

A urmat o ceartă cumplită. Maria a venit peste noi urlând că suntem nerecunoscători și că i-am distrus liniștea bătrâneților. Vlad a țipat la mine că sunt egoistă și că nu mă gândesc la familie.

Am dormit plângând cu fața în pernă. Dimineața m-am trezit hotărâtă: trebuie să schimb ceva. Am început să caut joburi online și să aplic la orice post găseam în oraș. Am vorbit cu o prietenă din Iași care mi-a spus că are nevoie de colegă de apartament.

Când i-am spus lui Vlad că vreau să plec măcar pentru o perioadă, a tăcut mult timp. Apoi a zis:
— Faci cum vrei… Dar eu nu pot s-o las pe mama singură.

Am simțit că mi se rupe inima. Îl iubeam pe Vlad, dar nu puteam trăi toată viața sub controlul Mariei. Într-o dimineață friguroasă de octombrie mi-am făcut bagajele și am plecat spre oraș.

Acum stau într-o garsonieră micuță cu colega mea și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Vlad mă sună uneori, dar discuțiile sunt reci și formale. Maria nu mi-a dat niciun semn.

Mă uit în urmă și mă întreb: oare câte femei ca mine au renunțat la ele însele pentru liniștea aparentă a unei familii unite? Merită vreodată sacrificiul acesta? Sau ar trebui să avem curajul să spunem „ajunge” atunci când sufletul nostru nu mai poate respira?