Sub același acoperiș cu soacra: Povestea unei iluzii spulberate

— Nu pune iarăși farfuriile acolo, Irina! Ți-am spus de atâtea ori, la mine în casă fiecare lucru are locul lui!

Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce încerc să-mi ascund iritarea. Mâinile îmi tremură ușor pe marginea chiuvetei. Mă uit la soțul meu, Vlad, care stă la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. În urmă cu un an, dacă mi-ar fi spus cineva că voi ajunge să-mi petrec serile certându-mă pe locul tacâmurilor, aș fi râs. Acum, râsul mi se oprește în gât.

Totul a început când Vlad a venit acasă cu vestea: „Mama nu se mai descurcă singură. Casa e mare, grădina are nevoie de muncă. Ce-ar fi să ne mutăm la ea? E aer curat, spațiu pentru copii, și economisim chiria din oraș.” Am ezitat. Îmi plăcea apartamentul nostru micuț din București, cu zgomotul tramvaielor și mirosul de cafea de la colț. Dar Vlad a insistat, iar eu am cedat. „Va fi bine”, mi-am spus. „E doar o perioadă.”

Primele săptămâni au fost ca o vacanță prelungită. Maria era amabilă, ne gătea plăcinte cu mere și ne povestea despre tinerețea ei. Dar încet-încet, lucrurile au început să se schimbe. Fiecare gest al meu era analizat: cum spăl vasele, cum pun rufele la uscat, cum îi vorbesc lui Vlad sau fetiței noastre, Ana. Orice făceam părea greșit.

— La ora asta se udă florile, nu mai târziu! Dacă nu respecți programul, se ofilesc!

— Nu-i da Anei dulciuri înainte de masă! Așa am crescut și eu copiii!

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine ar trebui să curețe curtea de frunze, am ieșit afară și m-am prăbușit pe banca din fața casei. Am simțit cum mă sufoc. Vlad a venit după mine.

— Irina, încearcă să o înțelegi. E bătrână, nu-i place schimbarea.

— Dar pe mine cine mă înțelege? am izbucnit eu. Cine vede cât mă străduiesc? Parcă nu mai am loc aici!

Vlad a tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice reproș al Mariei.

Au urmat luni de zile în care am încercat să mă adaptez. Am renunțat la jobul meu de la oraș pentru că naveta era imposibilă. Am început să lucrez online, dar Maria nu înțelegea de ce „stau toată ziua pe calculator”. Prietenii mei s-au îndepărtat; nu mai aveam timp sau chef să merg la întâlniri în oraș. Mă simțeam tot mai singură.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam micul dejun pentru toți, Maria a intrat val-vârtej în bucătărie:

— Ce faci acolo? Nu vezi că Vlad nu mănâncă ouă fierte? De ce nu-l întrebi ce vrea?

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Ana s-a uitat speriată la mine.

— Mami, ești tristă?

Am zâmbit forțat și am ieșit pe terasă. În spatele meu, Maria bombănea ceva despre „generația asta care nu știe să țină o casă”.

Seara aceea a fost punctul de cotitură. L-am rugat pe Vlad să vorbim.

— Nu mai pot, Vlad. Simt că nu mai sunt eu însămi aici. Nu pot să respir fără să fiu judecată.

— Ce vrei să fac? S-o las pe mama singură?

— Nu! Dar nici pe mine nu mă poți lăsa să mă pierd…

Am plâns amândoi în tăcere. Pentru prima dată, Vlad a recunoscut că nici el nu se simte acasă.

A doua zi dimineață, Maria ne-a găsit împachetând câteva lucruri într-o valiză.

— Plecați? De ce? Ce-am făcut?

Am vrut să-i spun tot ce mă apăsa: că nu e vorba doar despre farfurii sau programul florilor, ci despre lipsa de spațiu, de intimitate, despre faptul că nu mai suntem o familie ci doar niște chiriași sub același acoperiș. Dar am tăcut. Am spus doar:

— Avem nevoie de puțin timp pentru noi.

Am plecat la oraș pentru câteva zile. Ne-am plimbat prin parcul nostru preferat și am vorbit ore întregi despre ce vrem cu adevărat. Vlad a recunoscut că s-a simțit prins între două lumi: datoria față de mama lui și dragostea pentru familia noastră mică.

Când ne-am întors la țară, Maria era schimbată. Ne-a întâmpinat cu o prăjitură și cu ochii roșii de plâns.

— Poate am fost prea aspră… Nu știu altfel. Mi-e teamă să nu rămân singură.

Atunci am înțeles: fiecare dintre noi purta o povară invizibilă. Eu — dorul după libertatea mea; Vlad — presiunea dintre două femei importante; Maria — frica de singurătate.

Am decis împreună să căutăm o soluție: să ne mutăm într-o casă micuță aproape de ea, dar totuși separați. Să ne vizităm des, dar să avem fiecare spațiul nostru.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte familii nu trec prin același coșmar tăcut? Câte femei ca mine își pierd vocea printre reguli și prejudecăți? Oare chiar trebuie să alegem între datorie și fericire sau există o cale de mijloc?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl veți găsi voi înaintea mea.