Sub același acoperiș, dar în lumi diferite: Povestea mea cu Lucian

— Nu mai pot, Lucian! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. El stătea pe canapea, cu ochii pierduți în ecranul telefonului, de parcă nici nu m-ar fi auzit. M-am apropiat de el, cu inima bătându-mi nebunește în piept, și am repetat: — Mă auzi? Nu mai pot!

A ridicat privirea spre mine, dar chipul lui era gol, lipsit de orice urmă de empatie. — Ce vrei să fac? Să plec? Să-ți las apartamentul? Să-ți iau și vina?

M-am prăbușit pe marginea patului, simțind cum totul se destramă în jurul meu. Nu era prima ceartă, nici măcar a zecea. De luni bune, relația noastră se transformase într-un câmp de bătălie. Fiecare zi începea cu tăceri apăsătoare și se termina cu reproșuri aruncate la întâmplare. Îmi aminteam cu nostalgie de începuturile noastre, când Lucian mă făcea să râd și îmi promitea că vom construi împreună o familie frumoasă.

Dar ceva s-a rupt între noi. Poate când am descoperit mesajele acelea pe telefonul lui, trimise unei colege de la birou. Poate când a început să vină tot mai târziu acasă, invocând ședințe interminabile. Poate când am încetat să mai vorbim cu adevărat unul cu celălalt. Și totuși, nu puteam să plec. Mă țineau pe loc amintirile, speranța că va fi din nou ca la început și, mai ales, teama de singurătate.

Într-o noapte, după o altă ceartă fără sfârșit, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat de ploaie. Am început să mă rog, pentru prima dată după mult timp. „Doamne, dă-mi un semn! Arată-mi ce trebuie să fac!” Nu știu dacă rugăciunea mea a ajuns undeva, dar m-am simțit ușor mai liniștită.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat. — Ana, vino pe la noi azi. Mi-e dor de tine.

Am mers la părinți cu inima grea. Tata m-a întâmpinat cu o îmbrățișare caldă, iar mama mi-a pregătit cafeaua preferată. Nu le-am spus nimic despre ce se întâmpla cu adevărat între mine și Lucian. Dar mama a simțit. — Fata mea, nu te pierde pe tine pentru nimeni. Oricât ai iubi pe cineva, dacă nu te mai iubești pe tine însăți, totul e pierdut.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când m-am întors acasă, Lucian era deja acolo. Mirosea a alcool și a parfum străin. — Ai fost iar cu ea? am întrebat încet.

A râs scurt și amar. — Ce contează? Oricum nu-ți pasă decât de tine.

Atunci am simțit că s-a terminat. Am intrat în dormitor și am început să-mi strâng câteva haine într-o geantă. El m-a privit fără să spună nimic. Am ieșit din apartament fără să mă uit înapoi.

Am dormit la părinți câteva nopți. În fiecare seară mă rugam să găsesc puterea să merg mai departe. Într-una din acele seri, bunica mea, Ileana, m-a luat de mână și mi-a spus: — Ana, viața nu e dreaptă mereu, dar Dumnezeu nu te lasă niciodată singură dacă Îl cauți cu adevărat.

Am început să merg la biserică duminica dimineața. Nu eram o persoană religioasă înainte, dar acolo găseam o liniște pe care nu o mai simțisem demult. Preotul parohiei noastre, părintele Doru, vorbea mereu despre iertare și despre curajul de a o lua de la capăt.

Într-o zi l-am întâlnit pe Vlad la biserică. Fusese coleg cu mine la liceu și trecuse și el printr-un divorț dureros. Am început să vorbim după slujbă și am descoperit că avem multe în comun: frica de eșec, dorința de a fi iubiți sincer și speranța că viața ne poate oferi o nouă șansă.

Cu timpul, am reușit să-mi găsesc un nou loc de muncă și un apartament mic în zona Tineretului. Relația cu Lucian s-a terminat oficial după câteva luni de procese și discuții interminabile despre împărțirea bunurilor. Dar cel mai greu a fost să mă împac cu mine însămi: să accept că nu e vina mea că el a ales alt drum și că merit să fiu fericită.

Mama venea des la mine și mă ajuta să gătesc sau să aranjez lucrurile prin casă. — Vezi? Ești puternică! mi-a spus într-o zi zâmbind.

Vlad a rămas un prieten apropiat și uneori mă gândesc că poate viața are alte planuri pentru noi doi. Dar nu mă grăbesc. Acum știu că liniștea sufletească e mai importantă decât orice relație care mă face să mă pierd pe mine însămi.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și nu au curajul să plece? Oare cât de mult trebuie să suferim până ne dăm seama că merităm mai mult? Dacă ai fi în locul meu, ai avea curajul să alegi liniștea în locul fricii?