Sub același acoperiș: Povestea unei iubiri încercate de familie

— Irina, iar ai lăsat vasele nespălate în chiuvetă! Ți-am spus de atâtea ori că aici nu e ca la oraș!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Maria, răsună din bucătărie ca un clopot spart. Mă opresc din împachetatul hainelor lui Vlad și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e nici măcar ora zece dimineața și deja am impresia că ziua mea s-a terminat înainte să înceapă.

M-am mutat aici acum aproape un an, împinsă de promisiunile lui Vlad că „la țară e liniște, aer curat și mama ne va ajuta cu copiii”. Adevărul? Nici nu avem copii încă, iar liniștea s-a transformat într-o tăcere apăsătoare, plină de reproșuri nerostite.

Înainte locuiam într-un apartament micuț din București. Era gălăgie, era scump, dar era al nostru. Îmi lipsește zgomotul tramvaielor, mirosul de cafea de la colțul blocului și faptul că puteam să mă uit la seriale până târziu fără să mă întrebe cineva dacă „nu mai am altceva mai bun de făcut”.

— Irina, ai auzit ce ți-am spus?
— Da, doamnă Maria, vin imediat.

Îmi mușc buza și mă duc spre bucătărie. O găsesc pe soacră-mea cu mâinile în șolduri, privindu-mă ca pe o adolescentă care a venit prea târziu acasă.

— Nu înțeleg cum poți fi atât de dezordonată. Pe vremea mea, femeile știau să țină casa!

Încerc să nu răspund. Vlad mi-a zis să nu-i port niciodată contra, că „mama e bătrână și nu se schimbă”. Dar cât să mai rabd? Mă simt ca o musafiră în propria viață.

Seara, când Vlad vine acasă de la serviciu (face naveta la oraș), îi spun ce s-a întâmplat. El oftează și îmi spune același lucru ca de fiecare dată:

— Hai, Irina, nu te mai supăra. Mama vrea doar să te ajute. Știi că nu are pe nimeni altcineva.

— Vlad, nu mă ajută! Mă sufocă! Nu mai pot! Vreau să plecăm!

Se uită la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți.

— Știi că nu ne permitem chirie în oraș acum. Hai să mai avem răbdare.

Răbdare… Cuvântul ăsta a devenit o povară. În fiecare zi încerc să mă adaptez: gătesc după rețetele Mariei („nu pune atâta usturoi!”), spăl rufele la mână („mașina consumă prea mult curent!”), ajut la grădină („nu rupe roșiile așa!”). Oricât aș încerca, tot nu e bine.

Într-o seară ploioasă de aprilie, mă trezesc plângând în baie. Îmi lipsește mama mea, care a murit acum trei ani. Îmi lipsește libertatea de a fi eu însămi. Îmi lipsește Vladul meu cel vesel, care acum tace tot mai mult.

Într-o duminică, vine sora lui Vlad, Roxana, cu familia ei. Casa se umple de râsete și voci de copii. Maria devine brusc alt om: zâmbește larg, îi laudă pe toți și le pune prăjituri pe masă.

— Roxana, tu ai făcut totul perfect! Uite ce copii cuminți ai! Irina, ia exemplu!

Simt cum mi se rupe ceva în suflet. Mă retrag în grădină și mă așez pe banca veche din spatele casei. Aud râsetele din casă și mă simt invizibilă.

În acea seară, îi spun lui Vlad:

— Dacă nu plecăm de aici curând, eu nu mai pot. Nu vreau să ajung să te urăsc sau să mă pierd pe mine.

El tace mult timp.

— Știi că te iubesc… Dar nu pot s-o las singură pe mama.

— Și eu? Eu unde sunt în ecuația asta?

Nu-mi răspunde. Se uită pe geam la ploaia care cade peste grădină.

Trec lunile. Încep să mă simt tot mai străină de mine însămi. Într-o zi, primesc un telefon de la fosta mea colegă de serviciu din București:

— Irina, avem nevoie de cineva ca tine la birou! Dacă vrei să revii…

Simt cum mi se aprinde o scânteie în suflet. Îi spun lui Vlad despre ofertă.

— E șansa mea să revin la viața mea! Putem încerca să ne descurcăm cu chiria… poate găsești și tu ceva în oraș!

Vlad oftează adânc.

— Nu pot s-o las pe mama singură… Dar nici nu vreau să te pierd pe tine.

În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la toate femeile care au renunțat la ele pentru familie. La toate compromisurile care devin lanțuri invizibile.

A doua zi dimineață, îi spun Mariei că am primit o ofertă de muncă și că vreau să mă întorc în oraș.

— Așa repede renunți? Nici n-ai încercat cu adevărat! Ești slabă, Irina!

Nu-i răspund. Pentru prima dată după mult timp simt că respir liber.

Vlad decide să rămână cu mama lui pentru o perioadă. Eu plec singură în București. Primele zile sunt grele — plâng mult și mă simt vinovată. Dar apoi încep să-mi regăsesc curajul și bucuria micilor libertăți: cafeaua băută pe balcon, plimbările prin orașul agitat, zâmbetele colegilor.

Vlad vine uneori la mine în weekenduri. Încercăm să ne regăsim ca oameni mari, nu ca niște copii prinși între două lumi.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi aleg să se piardă pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Oare chiar trebuie să alegem între noi și familie sau există o cale de mijloc? Voi ce ați fi făcut?