Sub acoperișul foișorului: Sâmbetele care mi-au schimbat viața

— Nu mai pune atâta sare, Livia, că iar o să spună mama că nu știe nimeni să gătească în casa asta!
Vocea soțului meu, Vlad, răsună din bucătărie, în timp ce eu încercam să mă concentrez la tocănița care fierbea pe foc. Era sâmbătă dimineața, iar ritualul era același: ne strângeam cu toții la socri, unde fiecare gest era analizat, fiecare cuvânt cântărit. Mă simțeam ca o musafiră în propria familie, mereu cu inima strânsă.

În curte, Andrei, cumnatul meu, râdea zgomotos cu tata-socru, în timp ce băteau cuie la foișorul pe care îl construiau de două luni. Era neobișnuit de implicat, mereu primul care venea și ultimul care pleca. — Ce băiat harnic avem! spunea soacra mea cu un zâmbet larg, aruncându-mi priviri tăioase când nu mă vedea ajutând.

Dar eu simțeam că ceva nu e în regulă. Andrei nu fusese niciodată atât de dornic să ajute la treburile casei. În plus, de fiecare dată când venea vorba de foișor, se schimba la față, devenea agitat și evita privirea oricui. Într-o sâmbătă, am ieșit să duc niște limonadă băieților. Am surprins o discuție în șoaptă între Andrei și Vlad:

— Ai vorbit cu el? a întrebat Vlad.
— Nu încă. Trebuie să fiu sigur că nu ne prinde nimeni. Dacă află Livia sau mama…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ce aveau de ascuns? Am încercat să nu arăt că am auzit ceva, dar din acel moment am început să fiu atentă la orice detaliu.

Sâmbetele au devenit tot mai apăsătoare. Soacra mă critica pentru orice: ba că nu am pus destul pătrunjel în ciorbă, ba că nu știu să calc cămășile lui Vlad. Tata-socru era mereu tăcut, iar Vlad părea tot mai absent. Singurul care părea plin de viață era Andrei, dar zâmbetul lui era fals.

Într-o după-amiază ploioasă, am decis să rămân mai mult în curte sub pretextul că vreau să ajut la foișor. Am observat cum Andrei primea un plic de la un bărbat necunoscut. S-a uitat rapid în jur și l-a băgat în buzunar. Când m-a văzut, a tresărit.

— Ce faci aici, Livia? Nu te-ai plictisit de atâta lemn?
— M-am gândit că poate aveți nevoie de ajutor…

A râs forțat și a schimbat imediat subiectul. În seara aceea, l-am întrebat pe Vlad dacă Andrei are probleme.

— Nu te băga unde nu-ți fierbe oala, mi-a spus sec. E treaba lui.

Am simțit cum zidurile casei socrilor se strâng în jurul meu. Începusem să mă îndoiesc de toți: de Vlad, de Andrei, chiar și de mine. De ce acceptam să vin aici în fiecare sâmbătă doar ca să fiu umilită și mințită?

Într-o zi am găsit plicul ascuns sub o scândură din foișor. Era plin cu bani și o scrisoare: „Dacă nu returnezi datoria până la sfârșitul lunii, vin după tine.” Am înghețat. Am realizat că Andrei era înglodat în datorii și folosea construcția foișorului ca pretext pentru a se întâlni cu cineva care îi aducea bani cu camătă.

Am confruntat-o pe soacra mea:
— Știți ce face Andrei aici? Știți că are probleme?
Ea a izbucnit:
— Nu te băga! E fratele lui Vlad, sânge din sângele nostru! Tu ești doar o venită!

M-am simțit sfâșiată între dorința de a-l ajuta pe Andrei și nevoia de a-mi proteja familia. Vlad a refuzat să vorbească cu mine zile întregi. Sâmbetele au devenit un calvar: toți știau adevărul, dar nimeni nu voia să-l spună pe față. Minciunile se adunau ca praful sub covor.

Într-o seară, Andrei m-a oprit în curte:
— Livia, știu că ai aflat. Te rog… nu spune nimănui. Dacă află tata… mă omoară.
— Ai nevoie de ajutor! Nu poți trăi așa!
— Nu vreau mila ta! strigă el și plecă nervos.

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă familia asta va fi vreodată sinceră sau dacă vom continua să ne prefacem până când totul va exploda.

În cele din urmă, am decis să rup tăcerea. La masa de duminică am spus totul:
— Nu mai pot trăi în minciună! Andrei are datorii la cămătari și voi toți vă prefaceți că nu vedeți!
A urmat un scandal monstruos. Soacra m-a dat afară din casă, Vlad m-a acuzat că am distrus familia, iar Andrei a dispărut pentru câteva zile.

Dar ceva s-a schimbat: tata-socru a început să vorbească cu Andrei, l-au ajutat să-și rezolve datoriile și au început să fie mai sinceri unii cu alții. Eu și Vlad am avut nevoie de luni întregi ca să ne împăcăm.

Acum privesc foișorul terminat și mă întreb: cât timp putem trăi într-o familie construită pe minciuni? Oare câți dintre noi au curajul să spună adevărul atunci când doare cel mai tare?