Sunt însărcinată, iar logodnicul meu nu vrea să ne căsătorim – drama Anei din București

— Nu vreau să mă căsătoresc doar pentru că ești însărcinată, Ana! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriei pe care tocmai o lăsase pe masă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii.

— Vlad, nu e vorba doar despre mine sau despre tine. E vorba despre copilul nostru! am spus cu voce joasă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

El s-a ridicat brusc, evitându-mi privirea. — Nu sunt pregătit. Și mama crede că ar trebui să mai așteptăm. Nu vreau să facem ceva doar pentru că „așa se face”.

Așa se face… Cuvintele astea m-au urmărit toată noaptea. În familia mea, „așa se face” era literă de lege. Tata ar fi făcut infarct dacă ar fi aflat că fiica lui e însărcinată fără să fie măritată. Mama ar fi plâns în hohote și ar fi dat vina pe mine, ca întotdeauna. Dar Vlad… Vlad era omul în care am avut încredere, cel care mi-a promis că va fi mereu lângă mine.

Am stat toată noaptea pe marginea patului, cu mâinile pe burtă, încercând să simt ceva – orice – care să-mi dea speranță. Dar tot ce simțeam era un gol imens și o frică paralizantă.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la mama lui Vlad: „Ana, nu te grăbi. Vlad are dreptate. Un copil nu leagă o familie.” Am simțit cum mi se taie respirația. Cum putea să-mi spună asta? M-am ridicat și am plecat direct la mama mea.

— Mamă, sunt însărcinată, am spus printre suspine.

Ea a rămas nemișcată câteva secunde, apoi a început să plângă. — Cum ai putut să faci una ca asta? Ce o să zică lumea? Ce o să zică tata tău?

— Mamă, nu pot să dau timpul înapoi! Am nevoie de ajutorul tău, nu de reproșuri!

— Să nu te gândești să vii acasă cu burta la gură fără bărbat! Să-l aduci pe Vlad aici și să vă căsătoriți! Altfel… nu știu ce o să facem!

Am ieșit din casă cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am simțit mai singură ca niciodată. Vlad nu voia să se căsătorească, mama mă respingea… Unde era familia mea? Unde era sprijinul pe care îl vedeam la alții?

În zilele următoare, Vlad a început să vină tot mai rar acasă. Îmi trimitea mesaje scurte: „Sunt la muncă”, „Nu pot vorbi acum”, „Ne vedem mâine”. Dar mâine nu venea niciodată.

Într-o seară, l-am așteptat până târziu. Când a intrat pe ușă, i-am spus direct:

— Vlad, trebuie să decizi ce vrei. Eu nu pot crește copilul singură. Dacă nu vrei să fii parte din viața noastră, spune-mi acum!

S-a uitat la mine cu ochii goi. — Ana, nu știu ce vreau. M-am simțit presat din toate părțile. Mama zice că ești prea tânără, că nu suntem pregătiți…

— Dar tu ce zici? Tu ce simți?

A tăcut mult timp. — Mi-e frică, Ana. Mi-e frică să nu greșesc.

Atunci am înțeles: Vlad nu era bărbatul pe care îl crezusem eu. Era doar un băiat speriat, prins între dorințele mamei lui și responsabilitatea față de mine.

Am decis să plec. Mi-am făcut bagajele și am mers la prietena mea cea mai bună, Ioana.

— Ana, tu ești mai puternică decât crezi! Nu ai nevoie de nimeni care nu vrea să fie lângă tine!, mi-a spus ea strângându-mă în brațe.

Au urmat luni grele. Am mers la doctor singură, am căutat chirie singură, am plâns nopți întregi singură. Mama nu mi-a mai vorbit decât prin mesaje scurte și reci: „Ai nevoie de bani?” Tata nici măcar atât.

Într-o zi, când eram la ecografie și am auzit bătăile inimii copilului meu pentru prima dată, am simțit că totul are un sens. Am plâns de fericire și de teamă în același timp.

Vlad a venit o singură dată după aceea. A adus un buchet de flori și a încercat să pară calm.

— Ana… poate într-o zi o să fim gata pentru familie.

L-am privit în ochi și i-am spus:

— Eu sunt gata acum. Tu ai ales deja.

A plecat fără să spună nimic.

Acum sunt în luna a șaptea și încă nu știu ce va fi mâine. Dar știu că am ales să lupt pentru copilul meu și pentru mine.

Mă întreb uneori: câte femei trec prin asta? Câte dintre noi sunt nevoite să aleagă între familie și demnitate? Poate dacă am vorbi mai deschis despre fricile noastre, despre presiunile părinților și ale societății, am fi mai puțin singure… Ce ați face voi în locul meu?