Târziu în Noapte: Povestea Unei Evitări și a Lipsei de Respect

„Nu mai suport!” am strigat în gând, în timp ce mă uitam la ceasul de pe peretele biroului. Era deja trecut de miezul nopții și eu încă eram aici, la birou, îngropată în hârtii și rapoarte. Colegii mei plecaseră de mult, iar liniștea din jur era apăsătoare. Mă simțeam ca un prizonier în propria mea viață, încercând să scap de realitatea dureroasă de acasă.

Andrei, soțul meu, nu mai era bărbatul pe care îl cunoscusem. Când ne-am căsătorit, era plin de viață și de planuri pentru viitor. Dar acum, părea că tot ce făceam eu era invizibil pentru el. Nu mai exista niciun cuvânt de apreciere sau un gest de afecțiune. Casa noastră, odată un refugiu cald și primitor, devenise un loc rece și ostil.

În fiecare dimineață, plecam devreme la muncă, sperând că poate astăzi va fi diferit. Dar seara, când mă întorceam acasă, găseam aceeași atmosferă tensionată. Andrei era mereu ocupat cu telefonul sau cu televizorul, iar conversațiile noastre se limitau la schimburi banale de cuvinte.

„De ce nu vii mai devreme acasă?” m-a întrebat el într-o seară, fără să-și ridice privirea din telefon.

„Am mult de lucru,” i-am răspuns scurt, evitând să-i întâlnesc privirea. Adevărul era că nu voiam să vin acasă. Munca devenise refugiul meu, locul unde mă simțeam utilă și apreciată.

Într-o zi, colega mea Ioana mi-a spus: „Ar trebui să te odihnești mai mult. Arăți obosită.” Am zâmbit amar și i-am mulțumit pentru grijă. Nu avea cum să știe că oboseala mea nu era doar fizică, ci și emoțională.

Într-o seară de vineri, după o săptămână lungă și epuizantă, am decis să mă întorc acasă mai devreme. Poate că o discuție sinceră cu Andrei ar fi putut schimba ceva. Am intrat în casă și l-am găsit pe Andrei în sufragerie, cu televizorul pornit și o bere în mână.

„Putem vorbi?” l-am întrebat cu voce tremurândă.

„Despre ce?” a răspuns el fără să-și mute privirea de la ecran.

„Despre noi,” am spus încet. „Despre cum ne-am îndepărtat unul de celălalt.”

Andrei a oftat și a închis televizorul. „Ce vrei să spui?”

„Simt că nu mai suntem aceiași,” am continuat. „Că nu mai există respect sau apreciere între noi.”

El s-a uitat la mine pentru prima dată în acea seară și am văzut o umbră de regret în ochii lui. „Știu că am fost distant,” a spus el încet. „Dar și tu ai fost mereu ocupată cu munca.”

„Munca a fost singurul loc unde m-am simțit apreciată,” i-am răspuns sincer.

Am stat amândoi în tăcere pentru câteva momente, fiecare pierdut în propriile gânduri. Era clar că amândoi aveam nevoie de o schimbare.

„Poate ar trebui să încercăm să ne reconectăm,” a spus Andrei într-un final. „Să ne acordăm timp unul altuia.”

Am simțit o rază de speranță în inima mea. Poate că nu era prea târziu să reparăm ceea ce se rupsese între noi.

În acea noapte, am adormit cu gândul că poate lucrurile se vor schimba. Dar oare chiar putem să ne regăsim drumul unul către celălalt? Sau e prea târziu pentru noi? Aceasta este întrebarea care mă bântuie și acum.