Tatăl socru care ne-a dat viața peste cap

— Nu mai avem niciun ou în frigider, Maria! a strigat Vlad din bucătărie, cu vocea aceea care încerca să fie calmă, dar care trăda deja o oboseală cronică.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Era a treia oară săptămâna asta când Vlad descoperea că nu mai avem nimic pentru micul dejun. Știam deja cine era vinovatul: tatăl lui, domnul Dumitru, care de două luni ne vizita aproape zilnic. La început am crezut că e doar dor de familie, dar apoi am observat cum fiecare vizită se termina cu el răscolind frigiderul și cămara, mâncând tot ce găsea.

— Lasă, Vlad, merg eu la magazin după serviciu, am spus încercând să-mi ascund iritarea.

Dar adevărul era că nu mai puteam. Nu mai puteam să văd cum munca mea — orele petrecute gătind, planificând mesele, economisind — se ducea pe apa sâmbetei de fiecare dată când domnul Dumitru apărea pe neașteptate. Și nu era vorba doar despre mâncare. Era despre spațiul nostru, despre liniștea noastră, despre faptul că nu mai aveam niciun control asupra propriei case.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am rămas singură în bucătărie. M-am uitat la masa goală și mi-au dat lacrimile. Mi-am amintit de copilăria mea în Bacău, unde mama își făcea griji pentru fiecare leu cheltuit pe mâncare. Am jurat atunci că familia mea nu va duce lipsă de nimic. Dar acum simțeam că totul îmi scapă printre degete.

A doua zi, când am ajuns acasă de la serviciu, l-am găsit pe domnul Dumitru așezat comod pe canapea, cu o farfurie plină în față.

— Bună seara, Maria! Am trecut să văd ce mai faceți și am găsit niște sarmale în frigider. Sper că nu te superi…

Am zâmbit forțat.

— Nu, nu mă supăr… doar că… poate data viitoare ne anunțați înainte să veniți?

El a râs zgomotos.

— Eh, suntem familie! Ce rost are să anunț?

În seara aceea am avut prima ceartă adevărată cu Vlad.

— Nu mai pot! Nu mai pot să-l văd cum golește frigiderul și ne tratează casa ca pe cantina lui personală! am izbucnit eu.

Vlad m-a privit lung.

— E tatăl meu… Nu pot să-i spun să nu mai vină.

— Dar noi? Noi unde suntem în toată povestea asta? Nu vezi că nu mai avem nici spațiu, nici intimitate?

Vlad a tăcut. Știam că îl doare să aleagă între mine și tatăl lui. Dar și pe mine mă durea să simt că nu contez.

Zilele au trecut și vizitele au continuat. Am început să ascund alimentele prin dulapuri sau să cumpăr mai puțin ca să nu mai fie nimic de „prădat”. Dar domnul Dumitru găsea mereu ceva. Într-o duminică dimineață, l-am surprins scotocind prin sertarele din bucătărie.

— Caut ceva dulce… Nu ai niște biscuiți?

— Nu mai avem nimic dulce, am spus sec.

S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți.

— Maria… știi că eu nu prea mă descurc singur acasă. De când a murit mama lui Vlad…

M-am simțit vinovată. Poate chiar era singur. Poate chiar avea nevoie de noi. Dar oare asta însemna să renunțăm la tot ce era al nostru?

Într-o seară am decis să vorbesc deschis cu el. Vlad era la serviciu peste program, iar eu am pregătit o cafea și i-am pus-o în față.

— Domnule Dumitru… trebuie să vorbim sincer. Știu că vă e greu singur și ne bucurăm că veniți la noi. Dar uneori simt că nu mai avem loc nici noi în casa noastră. Mâncarea se termină mereu prea repede și nu reușim să ne gospodărim cum trebuie.

S-a uitat lung la mine. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.

— Maria… eu nu vreau să vă deranjez. Dar acasă e prea liniște… și mi-e frică de singurătate. Când vin aici, parcă uit de toate necazurile mele.

Mi-au dat lacrimile. Am realizat că problema era mult mai adâncă decât un frigider gol. Era despre pierdere, despre dorința de apartenență, despre frica de a fi uitat.

Am vorbit mult în seara aceea. I-am propus să stabilim împreună zilele când vine la noi și să gătim împreună ceva special. S-a luminat la față.

— Asta mi-ar plăcea tare mult!

Când i-am povestit lui Vlad ce am făcut, m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Nici eu nu știam cum să gestionez lucrurile…

De atunci, lucrurile s-au schimbat. Domnul Dumitru vine la noi de două ori pe săptămână și gătim împreună sarmale sau cozonac. Frigiderul nu mai e gol, iar casa noastră a devenit din nou un loc al liniștii și al bucuriei.

Uneori mă întreb: câți dintre noi nu ajungem prizonieri între dorința de a-i ajuta pe cei dragi și nevoia noastră de spațiu? Unde tragem linia între generozitate și sacrificiu? Poate răspunsul e undeva la mijloc — acolo unde curajul de a vorbi deschis vindecă răni vechi și aduce familia împreună.