Tatăl socru s-a mutat la noi: Cinci luni de încercări într-un apartament cu două camere

— Nu poți să lași vasele așa, Ana! Ce fel de gospodină ești? vocea lui domnul Ilie răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. M-am oprit din spălatul pe jumătate al unei farfurii, simțind cum mi se strânge stomacul. Era doar prima dimineață de când tatăl lui Radu se mutase la noi și deja simțeam că nu mai am aer.

Radu, soțul meu, încerca să facă pe mediatorul, dar nu reușea decât să mă enerveze mai tare. „Tata e bătrân, Ana, are nevoie de noi. Hai să avem răbdare.” Dar răbdarea mea era deja subțire ca firul de ață. Apartamentul nostru cu două camere abia ne ajungea nouă și fetiței noastre, Mara, care avea doar patru ani. Acum, fiecare colțișor era ocupat de bagajele lui domnul Ilie, de prezența lui apăsătoare și de privirile lui critice.

În primele zile am încercat să fiu politicoasă. Îi pregăteam cafeaua exact cum îi plăcea: tare, fără zahăr. Îi aranjam patul în sufragerie și îi puneam la dispoziție telecomanda televizorului. Dar nimic nu era suficient. „Pe vremea mea, femeile nu stăteau cu ochii în telefon,” îmi spunea când mă vedea scriindu-i Mariei, prietena mea cea mai bună. „Pe vremea mea, copiii nu făceau atâta gălăgie.”

Radu lucra mult, încerca să aducă bani în casă după ce eu am rămas fără serviciu. Încercam să mă ocup de Mara, să țin casa curată și să nu explodez la fiecare observație a socrului meu. Dar într-o seară, după ce Mara a vărsat supa pe covor și domnul Ilie a început să țipe la ea, am simțit că nu mai pot.

— Nu ridicați tonul la copilul meu! am spus cu voce tremurată.

— Copilul tău? E nepoata mea! Dacă nu o educi tu, o educ eu!

Radu a venit între noi ca un zid. „Tata, te rog! Ana are dreptate.” Dar domnul Ilie nu s-a lăsat. A început să povestească despre cum el a crescut singur un copil după ce soția lui a murit și cum disciplina e tot ce contează.

În acea noapte am plâns în baie, cu capul pe genunchi. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că nu sunt destul de bună ca mamă sau ca soție. Poate că domnul Ilie are dreptate și eu sunt prea slabă.

Zilele au trecut greu. Mara a început să se teamă de bunicul ei și să se ascundă după mine când îl vedea supărat. Eu am început să evit să stau prin casă când era el acolo. Mergeam cu Mara în parc chiar dacă ploua sau bătea vântul. Radu era tot mai absent, prins între serviciu și încercările disperate de a-și împăca tatăl cu mine.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, l-am prins pe Radu în bucătărie.

— Nu mai pot, i-am spus printre lacrimi. Simt că nu mai e casa mea.

— Ana, te rog… Tata nu are unde să se ducă. E bolnav, are nevoie de noi.

— Dar noi? Noi ce facem? Noi unde suntem în toată povestea asta?

Radu s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală.

— Nu știu… Nu știu ce să fac…

Am simțit atunci că suntem doi străini care trăiesc sub același acoperiș cu un bărbat care ne sufocă pe amândoi. Începusem să mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să plec cu Mara la mama mea, măcar pentru o perioadă.

Într-o duminică dimineață, când domnul Ilie a criticat din nou modul în care îmi cresc copilul și mi-a spus că „o femeie adevărată nu se plânge niciodată”, am izbucnit:

— O femeie adevărată știe când trebuie să-și apere familia! Și familia mea e aici, nu în trecutul dumneavoastră!

A fost pentru prima dată când am ridicat vocea la el. S-a uitat la mine lung, apoi a ieșit din cameră fără un cuvânt. Radu m-a privit speriat, dar și ușurat parcă.

După acel episod, atmosfera s-a schimbat puțin. Domnul Ilie a început să stea mai mult în camera lui improvizată și să vorbească mai puțin cu mine. Dar tensiunea plutea în aer ca o ceață groasă.

Au urmat luni grele. Am avut certuri cu Radu aproape zilnic: despre bani, despre Mara, despre limitele pe care tatăl lui le depășea constant. Am început să merg la psiholog pentru prima dată în viața mea. Am descoperit cât de mult mă afectează lipsa unui spațiu propriu și faptul că nu mă simt respectată în propria casă.

Când cele cinci luni s-au terminat și domnul Ilie s-a mutat înapoi la el acasă (după ce fratele lui din sat i-a promis că îl va ajuta), am simțit că respir pentru prima dată după mult timp. Dar relația mea cu Radu era deja șubredă. Ne-am dat seama cât de ușor se poate destrăma tot ce ai construit ani de zile atunci când cineva din exterior îți invadează intimitatea.

Au trecut câteva luni de atunci și încă lucrăm la relația noastră. Încercăm să ne regăsim ca familie și ca parteneri. Dar uneori mă întreb: oare câte familii din România trec prin asta? Câte femei își pierd vocea între pereții unui apartament prea mic și ai unei societăți care încă mai crede că „bărbatul știe mai bine”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?