Testamentul care mi-a sfâșiat viața: Povestea unei trădări neașteptate

— Nu se poate, domnule notar! repeteam, cu vocea tremurândă, în timp ce hârtia albă din fața mea părea să ardă în palme. Mama lui Radu stătea lângă mine, cu ochii în lacrimi, iar notarul își dregea vocea, evitându-mi privirea. În încăperea aceea mică din centrul Ploieștiului, lumea mea se destrăma cu fiecare cuvânt rostit.

Radu fusese totul pentru mine. Ne știam de mici, din același cartier cu blocuri cenușii și miros de tei primăvara. El era băiatul cu bicicleta roșie, mereu cu genunchii juliți și zâmbetul larg. Eu eram fata timidă, cu cărțile sub braț și visele pline de poezie. Ne-am apropiat târziu, după liceu, când ne-am regăsit la o petrecere a unui prieten comun. El deja student la Politehnică, eu abia intrată la Litere. Am râs atunci toată noaptea, ca și cum am fi recuperat anii pierduți.

Viața noastră nu a fost niciodată ușoară, dar am construit-o împreună. Radu a pornit o mică firmă de reparații electrice, iar eu am devenit profesoară la școala din cartier. Ne-am mutat într-un apartament modest, am strâns bani pentru fiecare mobilă cumpărată, pentru fiecare vacanță la mare. Nu am avut copii, dar ne-am pus speranțele în afacerea lui Radu – visam că într-o zi va crește destul cât să ne ofere liniștea bătrâneții.

Apoi, totul s-a sfârșit brusc. Un accident stupid pe șantier – o schelă care a cedat, o clipă de neatenție. L-am pierdut pe Radu într-o zi ploioasă de martie. Am simțit că mă prăbușesc odată cu el.

Timp de săptămâni am trăit ca un automat: condoleanțe, pomeni, hârtii de completat. Până în ziua aceea fatidică la notar, când am aflat că nu doar că l-am pierdut pe Radu, ci și tot ce construisem împreună.

— Doamnă Ionescu, vă rog să citiți cu atenție testamentul…

Am citit. Fiecare rând era un pumn în stomac: „Las întreaga mea parte din firmă și suma de 40.000 euro doamnei Maria Dobre.” Cine era Maria Dobre? Numele nu-mi spunea nimic. Nici soacra mea nu auzise vreodată de ea.

— E o greșeală! am izbucnit. Radu nu ar fi făcut așa ceva!

Notarul a ridicat din umeri:
— Documentul e legal, semnat și autentificat acum doi ani.

Am ieșit pe stradă buimacă. Mama lui Radu m-a prins de mână:
— Poate e vreo rudă îndepărtată… Sau cineva pe care l-a ajutat…

Dar nu era nicio rudă. În zilele următoare am început să caut. Am sunat la firmă – secretara mi-a spus că Maria Dobre venea des la birou în ultimii ani. Era contabilă externă, angajată să țină evidențele firmei.

Am simțit cum inima mi se strânge. Am început să pun cap la cap detalii pe care le ignorasem: serile când Radu întârzia la „întâlniri de afaceri”, mesajele scurte primite noaptea târziu, zâmbetele vinovate când îl întrebam dacă totul e în regulă.

Într-o seară, am găsit curajul să o sun pe Maria Dobre. Vocea ei era calmă:
— Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră… Radu a fost un om bun.

— De ce v-a lăsat totul?

A ezitat o clipă:
— Poate ar trebui să ne vedem față în față.

Ne-am întâlnit la o cafenea micuță din centru. Maria era o femeie simplă, cu ochi obosiți și mâini muncite. Mi-a spus că îl cunoscuse pe Radu prin firmă și că el o ajutase mult când trecuse printr-un divorț urât. Mi-a spus că nu au avut o relație amoroasă – cel puțin nu după cum vedea ea lucrurile – dar că Radu îi devenise confident și sprijin.

— Nu știu de ce a făcut asta… Poate a vrut să mă ajute să o iau de la capăt… Poate s-a simțit dator pentru ceva ce nu mi-a spus niciodată.

Nu am crezut-o pe deplin. Am plecat de acolo cu sufletul și mai greu. În zilele următoare am început să primesc telefoane de la rudele lui Radu:

— Cum adică nu ți-a lăsat nimic? Ce ai făcut?

— Sigur ai greșit tu ceva…

Vecinii șușoteau pe la colțuri. Mama mea mă privea cu milă și furie:
— Ți-am spus eu să nu te încrezi orbește în bărbați!

Am rămas singură într-un apartament gol, fără bani, fără afacere, fără răspunsuri. Am încercat să contest testamentul în instanță, dar avocatul mi-a spus clar:
— Dacă nu aveți dovezi că a fost constrâns sau nu era în deplinătatea facultăților mintale… Nu aveți șanse.

Am început să mă întreb dacă toată viața mea fusese o minciună. Dacă Radu mă iubise vreodată sau dacă fusesem doar un decor comod pentru el. Am trecut prin toate stadiile durerii: negare, furie, disperare.

Într-o noapte târzie, stând singură la masa din bucătărie, am găsit un bilet vechi scris de Radu: „Nu tot ce pare adevăr e adevăr. Iartă-mă dacă vreodată te voi răni fără să vreau.”

Am plâns ore întregi. Poate că nici el nu știa cum să fie sincer până la capăt. Poate că viața ne împinge uneori să luăm decizii pe care nici noi nu le înțelegem.

Astăzi încerc să-mi reconstruiesc viața din cioburi. Predau în continuare la școală și mă agăț de micile bucurii: un zâmbet al unui copil, o cafea băută în liniște dimineața. Dar rana rămâne acolo.

Mă întreb adesea: cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Și dacă adevărul doare atât de tare… merită să-l căutăm până la capăt?