Testamentul fără numele meu: Adevărul care mi-a sfâșiat viața

— Nu pot să cred, mamă! Cum să nu fi trecut numele tău în testament? Glasul fiicei mele, Ioana, răsuna în bucătăria rece, unde abia mai aveam putere să stau în picioare. Pe masă, între cănile de cafea neterminate și cutia cu pastile pentru inimă, zăcea hârtia care mi-a răsturnat viața: testamentul lui Radu.

În urmă cu două săptămâni, Radu a murit subit, la doar 57 de ani. Un infarct pe care nimeni nu l-a prevăzut. Am plâns zile întregi, am simțit că mă sufoc fără el. Am crezut că durerea pierderii e cel mai greu lucru pe care îl pot trăi. Dar nu era adevărat. Adevărata lovitură a venit când notarul mi-a citit testamentul: „Întregul meu patrimoniu, inclusiv partea mea din firma de familie și economiile din conturile bancare, îi revin doamnei Maria Popescu.”

Maria Popescu? Numele acesta nu-mi spunea nimic. Nu era vreo rudă, nu era vreo prietenă de familie. Am simțit cum mi se taie picioarele. Ioana a început să țipe la notar, iar eu am rămas mută, cu ochii în gol. Cum să nu fi știut nimic? Cum să fi trăit lângă un om atâția ani și să nu-l cunosc cu adevărat?

Seara aceea a fost un coșmar. Ioana m-a ținut în brațe pe canapea, încercând să mă liniștească. — Trebuie să afli cine e femeia asta! Nu se poate să-ți ia totul! Dar eu nu aveam putere nici măcar să mă ridic din pat. Am privit tavanul ore întregi, încercând să-mi amintesc fiecare gest al lui Radu din ultimii ani. Oare când a început să-mi ascundă lucruri? Oare ce altceva nu știam despre el?

A doua zi, am sunat-o pe sora lui Radu, Elena. — Nu știu cine e Maria Popescu, mi-a spus ea, dar știu că în ultimul an Radu era tot mai distant. Nu mai venea la mesele de familie, nu mai răspundea la telefon. Am crezut că are probleme la firmă… Poate ar trebui să vorbești cu Mihai, asociatul lui.

Mihai m-a primit în biroul mic și întunecat al firmei. — Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, Anca. Dar trebuie să știi că Radu… în ultimul timp era foarte schimbat. Primea des vizite de la o femeie blondă, elegantă. Nu ți-am spus nimic pentru că am crezut că știi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. O femeie blondă… Maria Popescu? Am ieșit din firmă cu ochii în lacrimi și m-am oprit pe o bancă în parc. O bătrânică s-a așezat lângă mine și m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus doar atât: „Soțul meu a murit și am aflat că nu-l cunoșteam deloc.”

În zilele următoare am început să caut informații despre Maria Popescu. Am găsit-o pe Facebook: o femeie de 45 de ani, zâmbitoare, cu poze din vacanțe exotice și mesaje de la prieteni care îi urau „La mulți ani!” și „Să fii fericită!”. Am simțit un val de furie și gelozie cum nu mai trăisem niciodată.

Ioana m-a ajutat să-i scriu un mesaj: „Aș vrea să ne întâlnim. Sunt Anca, soția lui Radu.” Mi-a răspuns după două zile: „Putem vorbi mâine la cafeneaua de lângă Ateneu.”

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care Radu venea târziu acasă și spunea că are ședințe interminabile. La toate vacanțele pe care le-am amânat pentru că „nu e momentul”. La toate serile în care îl simțeam absent, chiar dacă era lângă mine.

Când am ajuns la cafenea, Maria era deja acolo. Era exact ca în poze: elegantă, sigură pe ea, cu un zâmbet trist pe buze.

— Știu că e greu pentru tine, Anca… Dar vreau să știi că nu am vrut niciodată să te rănesc.

— Atunci de ce ai acceptat tot ce era al meu? Tot ce am construit împreună cu el?

— Pentru că el a vrut asta. Pentru că mi-a spus că tu ai tot ce-ți trebuie și că eu sunt singura care l-a făcut fericit în ultimii ani.

Am simțit cum mă sufoc de furie.

— Și eu? Eu ce-am fost pentru el? O umbră? O menajeră?

Maria a lăsat privirea în jos.

— Nu pot răspunde la asta. Știu doar că l-am iubit și că el m-a iubit pe mine.

Am plecat fără să-i mai spun nimic. Pe drum spre casă am plâns ca un copil. M-am simțit umilită, trădată, goală pe dinăuntru.

În zilele care au urmat am încercat să vorbesc cu un avocat. Mi-a spus că legea nu mă ajută prea mult: testamentul e clar, iar dacă nu pot dovedi abuz sau constrângere, nu pot schimba nimic.

Ioana a început să se certe cu mine din orice: — De ce ai stat cu el dacă știai că nu te iubește? De ce n-ai făcut nimic?

— Pentru că am crezut că dragostea e altceva! Pentru că am crezut că familia e mai importantă decât orice!

Casa a devenit un câmp de luptă între mine și fiica mea. Ea mă acuza că am fost slabă, eu o acuzam că nu înțelege cât de greu e să-ți vezi viața distrusă peste noapte.

Prietenii au început să mă evite. Unii spuneau pe la colțuri că „sigur Anca știa ceva”, alții mă priveau cu milă sau cu superioritate.

Au trecut luni de zile până când am reușit să mă ridic din pat fără să plâng. Am început să merg la psiholog, să scriu într-un jurnal tot ce simt. Am încercat să reconstruiesc relația cu Ioana, dar încă există o prăpastie între noi.

Uneori mă uit la poza lui Radu și mă întreb: Cine ai fost tu, de fapt? Cum ai putut să-mi faci asta? Dar cel mai tare mă doare gândul că poate nici eu nu m-am cunoscut pe mine însămi până acum.

Oare câți dintre noi trăim lângă oameni pe care credem că îi cunoaștem și ne trezim într-o zi străini în propria noastră viață? Ce rămâne din noi când adevărul ne sfâșie toate iluziile?