„Toți au primit averea… doar noi am rămas cu datorii”. Povestea unei familii destrămate de bani, secrete și trădare

— Ce faci aici, Irina? Nu vezi că avem treabă? vocea ascuțită a soacrei mele, Mariana, a tăiat aerul ca un cuțit. Țineam strâns la piept pe Maria, fetița noastră de doar trei luni, și simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. În jurul mesei din sufragerie, toți ceilalți – cumnatul meu, Vlad, cu soția lui, părinții soțului meu și chiar și verișoara lor de la Bacău – râdeau cu gura până la urechi, cu teancuri de bani pe masă. Erau sticle de șampanie desfăcute, farfurii cu prăjituri scumpe și o veselie care nu avea nicio legătură cu mine.

— Am venit doar să văd dacă aveți nevoie de ceva… am spus încet, dar nimeni nu părea să mă audă. Soțul meu, Radu, stătea într-un colț, cu privirea în pământ. Nu mi-a spus nimic când am intrat. Nu mi-a spus nimic nici când am ieșit.

Adevărul e că nu știam ce se întâmplă. De câteva săptămâni, toată lumea era agitată. Se vorbea în șoaptă prin casă, telefoanele sunau mai des ca niciodată, iar Radu era tot mai absent. Într-o seară, l-am întrebat direct:

— Radu, ce se întâmplă? De ce toată lumea e atât de nervoasă?

A oftat adânc și mi-a spus doar atât:

— O să vezi tu…

Nu am mai dormit bine de atunci. Mă simțeam ca o străină în propria familie. Când am aflat adevărul, a fost ca un pumn în stomac: bunicul lui Radu murise și lăsase o avere uriașă. Dar nu pentru noi. Toți ceilalți primiseră case, terenuri, bani. Noi… rămăseserăm cu datoriile bunicului – credite la bancă, facturi neplătite, chiar și niște procese pierdute.

— Cum adică? am întrebat șocată când Radu mi-a spus adevărul.

— Așa a vrut el… a zis că noi avem deja tot ce ne trebuie. Că nu merităm nimic mai mult.

— Dar tu ai muncit pentru el! Am stat aici ani de zile! Am avut grijă de el când era bolnav!

Radu a ridicat din umeri.

— Poate că nu a fost destul…

În zilele următoare, am început să văd altfel totul. Mariana mă privea cu dispreț, ca și cum eu aș fi fost vinovată pentru toate necazurile lor. Vlad și soția lui ne evitau, iar Radu devenea tot mai tăcut. Într-o seară, după ce Maria adormise, l-am găsit pe Radu plângând în baie.

— Nu mai pot… Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul ăsta de vinovăție…

— Vinovăție pentru ce? am întrebat speriată.

— Pentru că știam… Știam că tata și Vlad au pus presiune pe bunicul să ne lase fără nimic. Au zis că tu nu ești „de-a noastră”, că ai venit după bani…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu? După bani? Eu care am renunțat la jobul meu din București ca să vin aici, la țară, să avem grijă de familie?

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu Mariana.

— De ce? De ce ați făcut asta?

M-a privit rece:

— Pentru că nu ești una dintre noi. Pentru că ai venit aici cu pretenții. Și pentru că Radu s-a schimbat de când e cu tine.

Am ieșit din casă plângând. M-am dus la cimitirul din sat și m-am așezat lângă mormântul bunicului. Am vorbit cu el ca și cum m-ar fi putut auzi:

— De ce ai lăsat să se întâmple asta? De ce ai ascultat de ei?

Nu am primit niciun răspuns. Doar liniștea apăsătoare a serii.

Au trecut luni de zile în care am încercat să ne revenim. Am vândut tot ce puteam ca să plătim datoriile. Am început să lucrez de acasă, traduceri pentru o firmă din Cluj. Radu s-a angajat la o firmă de construcții din oraș. Ne vedeam rar, eram obosiți mereu, dar măcar eram împreună.

Într-o zi, Vlad a venit la noi acasă.

— Irina… vreau să-ți spun ceva…

L-am privit suspicioasă.

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Nu trebuia să fie așa… Dar mama… mama a vrut să te pedepsească pentru că nu ai acceptat niciodată regulile ei.

Am izbucnit:

— Regulile ei? Să fiu sclava voastră? Să tac mereu?

A plecat fără să spună nimic.

Într-o seară târzie, după ce Maria adormise iar, Radu m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Poate că nu avem nimic material acum… dar avem unul pe altul. Și pe Maria.

L-am strâns tare la piept și am plâns împreună.

Astăzi, după doi ani de la acea zi fatidică, încă simt durerea trădării. Familia lui Radu nu ne-a mai căutat niciodată. Dar noi am reușit să ne ridicăm încet-încet pe picioare. Maria merge la grădiniță acum și râde mereu.

Uneori mă întreb: oare câți oameni trăiesc aceeași poveste ca a noastră? Câți sunt trădați de cei pe care îi iubesc cel mai mult? Și cât valorează, până la urmă, o familie adevărată?