Totul pentru fratele lui – Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred, Ilinca! Nu pot să cred că mama a făcut asta! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, spartă de ecoul unui adevăr pe care niciunul dintre noi nu voia să-l accepte. Stătea cu capul în mâini, iar eu mă uitam la el, simțind cum inima mi se strânge ca într-o menghină. Pe masă, între noi, testamentul soacrei mele părea o sentință rece, scrisă cu litere negre și definitive.

Totul îi revenea lui Radu, fratele mai mic al lui Vlad. Casa din centru, terenul de la marginea orașului, chiar și colecția de bijuterii vechi pe care mama lor o păstrase cu sfințenie. Pentru Vlad – nimic. Nici măcar o fotografie, nici măcar o amintire scrisă pe hârtie.

— Cum să nu-ți lase nimic? am întrebat încet, de parcă aș fi sperat că dacă rostesc întrebarea destul de încet, răspunsul va fi altul. Dar Vlad doar a dat din cap, cu ochii roșii de la plâns.

— Nu știu… Poate că n-am fost niciodată destul de bun pentru ea.

Adevărul e că relația mea cu soacra nu fusese niciodată una caldă. M-a privit mereu ca pe o intrusă, ca pe cineva care i-a furat băiatul. Dar niciodată nu m-am gândit că ar putea să-l rănească atât de tare pe Vlad. El era fiul cel mare, cel care a stat lângă ea când tatăl lor a murit, cel care a muncit în vacanțe ca să poată plăti facturile casei. Radu era mereu plecat – ba la facultate în București, ba prin străinătate, mereu cu planuri mari și promisiuni goale.

După citirea testamentului, familia s-a destrămat într-o tăcere grea. Radu a încercat să ne sune, dar Vlad n-a vrut să-i răspundă. Eu am simțit cum se adună în mine o furie mocnită – nu doar pentru Vlad, ci și pentru mine. Ani de zile am înghițit remarci acide la mesele de Crăciun, priviri tăioase și comparații cu „fetele bune” din sat. Acum simțeam că toate acele răni s-au deschis din nou.

— Ilinca, nu vreau să mă cert cu fratele meu… dar nici nu pot să trec peste asta, mi-a spus Vlad într-o seară, când stăteam amândoi pe balcon și priveam luminile orașului.

— Nu trebuie să te cerți… dar nici să te prefaci că nu te doare. E nedrept ce s-a întâmplat.

— Poate că meritam… Poate că am greșit undeva.

— Nu! am izbucnit eu. Nu meriți asta! Ai făcut tot ce ai putut pentru ea. Dacă nu vedea asta… e problema ei, nu a ta!

În zilele următoare, am început să evit întâlnirile cu familia lui Vlad. Mă simțeam trădată și umilită. La fiecare telefon de la Radu sau de la verișori simțeam un nod în gât. Odată, la piață, m-am întâlnit cu mătușa lui Vlad.

— Vai, Ilinca, ce s-a întâmplat e trist… dar știi cum e: sângele apă nu se face! Radu a fost mereu preferatul ei…

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Sângele apă nu se face? Dar Vlad ce era? Un străin? Un copil mai puțin important?

Într-o duminică după-amiază, Radu a venit la noi acasă. A bătut la ușă cu un buchet de flori și o sticlă de vin scump.

— Vreau să vorbim… Vreau să știți că nu am cerut nimic din ce mi-a lăsat mama. Nici nu știam ce scrie în testament până azi.

Vlad l-a privit lung, fără să spună nimic. Eu am simțit cum mi se rupe sufletul văzându-i pe cei doi frați atât de străini unul față de celălalt.

— Poate ar trebui să împărțim totul… Dacă vrei ceva din casă sau terenul…

— Nu e vorba despre lucruri! a izbucnit Vlad. E vorba despre faptul că mama noastră a ales între noi doi!

Radu a plecat după o oră de discuții fără sens. Nimic nu putea repara ceea ce se rupsese între ei.

Seara târziu, l-am găsit pe Vlad plângând în baie. M-am așezat lângă el pe gresia rece și l-am ținut în brațe ca pe un copil.

— Ilinca… dacă nici familia nu te vrea… cine mai ești tu?

Nu am știut ce să-i răspund. Știam doar că rana asta va rămâne deschisă mult timp. Cât timp poți trăi cu sentimentul că ai fost dat la o parte? Cât timp poți ierta o nedreptate care ți-a schimbat viața?

De atunci au trecut luni bune. Vlad merge la terapie și încearcă să-și găsească liniștea. Eu încă mă lupt cu resentimentele mele – față de soacra mea, față de Radu, față de toată familia care a tăcut complice.

Uneori mă întreb: oare cât valorează o familie? E sângele mai important decât dreptatea? Sau poate că unele răni chiar nu se vindecă niciodată?

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta? Sau v-ați simți la fel de trădați ca mine?