Totul pentru fratele meu: Povestea unei moșteniri care a rupt o familie

— Nu pot să cred, mamă! Cum să lase tata totul lui Radu? Cum?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mama stătea la masă, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, ochii roșii de plâns. Pe masă, testamentul era o pată albă între noi, ca o rană deschisă.

— Nu știu, Ana… Poate a avut motivele lui. Poate… — vocea ei s-a frânt.
Am izbucnit în plâns. Toată copilăria mea s-a derulat în fața ochilor: serile când tata mă lua de mână la plimbare prin parc, zilele când îmi aducea ciocolată după școală, promisiunile lui că „suntem o familie și nimic nu ne va despărți”.

Dar uite că banii pot despărți. Și încă cum.

Totul a început cu boala tatei. Cancerul l-a măcinat încet, iar eu am fost mereu acolo: la spital, la farmacie, la cumpărături. Radu venea rar, mereu ocupat cu firma lui de construcții. „Lasă, Ana, tu ești fata, tu știi mai bine să ai grijă de el”, îmi spunea mama. Și eu am făcut-o, fără să mă plâng.

Când tata a murit, am simțit că mi se rupe sufletul. Dar adevărata lovitură a venit abia la deschiderea testamentului. Notarul a citit cu voce monotonă: „Las întreaga avere fiului meu, Radu Popescu.” Atât. Niciun cuvânt despre mine.

— Nu se poate! — am izbucnit atunci. — E o greșeală! Tata nu ar fi făcut asta!

Radu s-a uitat la mine cu ochii lui reci, de om care a câștigat mereu totul fără să lupte prea mult.

— Ana, tata știa ce face. E decizia lui. Nu vreau scandaluri.

Scandaluri? Eu nu voiam scandaluri. Eu voiam dreptate. Voiau să-mi spună că toată grija mea nu a contat? Că tata m-a iubit mai puțin?

În zilele care au urmat, casa copilăriei mele a devenit un câmp de luptă tăcut. Mama plângea pe ascuns, eu mă închideam în camera mea și priveam pereții goi. Radu venea din când în când să „verifice” ce mai e prin casă.

— Ana, trebuie să te muți. Casa e a mea acum. Am nevoie de ea pentru un proiect — mi-a spus într-o seară, fără să clipească.

— Cum poți să fii atât de rece? Am crescut aici! Tata… tata nu ar fi vrut asta!

— Tata a decis. Nu mai insista.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Am început să caut acte, să întreb rudele dacă știau ceva, să sper că poate există un alt testament ascuns. Nimic. Toți ridicau din umeri.

Prietenii mă întrebau de ce nu-l dau în judecată pe Radu. Dar ce folos? Legea era clară: testamentul era valabil. Într-o noapte am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Mamă, spune-mi adevărul! De ce a făcut tata asta?

Ea s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Poate… poate pentru că era bărbat și credea că doar Radu poate duce numele mai departe. Sau poate… poate că l-a convins cineva.

Am simțit un val de furie și neputință. În România încă mai contează dacă ești fată sau băiat? După atâția ani?

Am început să mă îndepărtez de toți. Prietenele mele nu înțelegeau ce simt. „E doar o casă”, îmi spuneau. Dar nu era doar o casă! Era amintirea tatălui meu, era copilăria mea, era tot ce aveam mai drag.

Într-o zi am primit un mesaj de la Radu:

„Ana, dacă vrei ceva din casă, vino să-ți iei până vineri.”

Atât de simplu. Atât de rece.

M-am dus și am luat câteva poze vechi, o păpușă stricată și o carte cu poezii pe care mi-o citea tata când eram mică. În rest… am lăsat totul acolo. Nu puteam să iau mai mult fără să simt că fur din viața mea însăși.

Mama s-a mutat la sora ei din Buzău. Eu am închiriat o garsonieră mică în București și am început să lucrez mai mult ca să uit. Dar nu poți uita când rana e atât de adâncă.

De Crăciun am primit un mesaj sec de la Radu: „Sărbători fericite.” Atât. Nicio invitație, nicio vorbă caldă.

Uneori mă întreb dacă tata chiar m-a iubit sau dacă pentru el contează doar tradiția și banii. M-am gândit de mii de ori să-l sun pe Radu și să-i spun tot ce simt, dar mereu renunț. Poate că nu merită.

Viața merge înainte, dar familia mea s-a destrămat pentru totdeauna din cauza unei hârtii și a unor prejudecăți vechi.

Mă uit la pozele cu tata și mă întreb: oare sângele chiar e mai gros decât banii? Sau uneori banii scot la iveală adevărata față a celor pe care îi iubim cel mai mult?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum poți ierta o astfel de trădare?