Trădarea din strada Vișinilor: Viața mea între iubire, minciuni și iertare

— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, printre aburii ceaiului uitat pe aragaz. Afară ploua cu găleata, iar picăturile băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare. Vlad stătea în prag, cu ochii în pământ, iar Raluca, prietena mea din copilărie, tremura pe scaunul de lângă frigider.

— Irina, nu e ce crezi… încerca Vlad să spună, dar vocea îi era stinsă.

— Nu e ce cred? Am văzut mesajele! Am văzut cum vă priviți! Cum ai putut să-mi faci asta? Cum ați putut amândoi?

M-am prăbușit pe podea, simțind că tot universul meu se destramă. Am crescut pe strada Vișinilor, într-un cartier liniștit din Ploiești. Părinții mei m-au învățat că familia e totul. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, am crezut că mi-am găsit sufletul pereche. Raluca era sora pe care nu am avut-o niciodată. Ne știam toate secretele, ne-am ținut de mână la fiecare necaz. Și acum… acum eram trădată de amândoi.

În zilele ce au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. Vlad încerca să vorbească cu mine, dar nu-l mai puteam privi. Raluca mi-a trimis mesaje peste mesaje, rugându-mă să o iert. Dar cum să ierți când tot ce ai iubit s-a făcut țăndări?

Am mers la mama, sperând să găsesc alinare. Dar ea m-a privit cu ochi reci.

— Irina, poate ai greșit și tu undeva. Poate nu l-ai mai ascultat pe Vlad…

— Mamă! Tu chiar crezi că eu sunt de vină?

— Nu știu, fata mea… dar Vlad a venit la noi și ne-a spus că te-ai schimbat mult în ultimul timp.

M-am simțit trădată din nou. Familia mea îl credea pe el. Prietena mea mă mințise. Eram singură. Am început să lipsesc de la serviciu, să mă închid în casă, să nu mai răspund la telefon. Colegii mă întrebau dacă sunt bine, dar nu puteam să le spun adevărul. Cum să recunoști că ai pierdut tot?

Într-o seară, după ce am plâns ore întregi, am găsit o scrisoare veche de la tata. „Nu uita niciodată cine ești și cât poți duce.” Am decis să ies din casă. Am mers la un psiholog, la insistențele unei colege. La început mi s-a părut inutil — ce putea să-mi spună cineva care nu mă cunoaște? Dar după câteva ședințe am început să vorbesc despre furia mea, despre vinovăție, despre cât de mult mă uram pentru că nu am văzut semnele.

Într-o zi, Raluca m-a așteptat la ieșirea din bloc.

— Irina, te rog… Nu pot trăi cu gândul că te-am rănit așa. Nici eu nu știu cum s-a întâmplat… Totul a început când tu erai mereu ocupată la serviciu și Vlad venea la mine să te întrebe ce faci… A fost o greșeală! Te rog…

Am simțit că mă sufoc. Am vrut să țip la ea, dar nu mai aveam putere.

— Nu pot să te iert acum. Poate niciodată. Dar te rog să nu mai vii la mine.

Am început să ies mai des cu colega mea, Simona. Ea m-a dus la un atelier de pictură și acolo am descoperit că pot pune durerea pe pânză. Culorile mele erau mereu întunecate la început — negru, gri, albastru închis — dar încet-încet au apărut pete de galben și verde.

Vlad a încercat să mă caute de mai multe ori. Mi-a trimis flori la serviciu, mi-a scris scrisori lungi în care își cerea iertare.

— Irina, știu că am greșit. Nu pot trăi fără tine. Dă-mi o șansă!

Dar eu nu mai eram aceeași femeie care îl iubea orbește. Am depus actele de divorț și am început să caut un apartament mic pentru mine. Mama a venit într-o zi la mine plângând.

— Iartă-mă, fata mea! Am fost oarbă… M-am lăsat manipulată de lacrimile lui Vlad.

Am îmbrățișat-o și am plâns împreună. Familia mea a început să mă susțină din nou, dar rana rămânea acolo.

Au trecut luni până când am putut să mă uit în oglindă fără să simt rușine sau furie. Am început să scriu despre ce simt și am publicat câteva texte pe un blog anonim. Spre surprinderea mea, multe femei mi-au scris că trecuseră prin același lucru.

Într-o zi ploioasă de toamnă — exact ca atunci când totul s-a destrămat — am ieșit la plimbare prin parcul din apropiere. M-am oprit sub un tei bătrân și am privit cerul gri.

Oare câți dintre noi trăim cu frica de a fi trădați? Oare putem vreodată să iertăm cu adevărat sau doar învățăm să mergem mai departe?