Trei camere, o singură alegere: Povestea unei familii la răscruce
— Irina, nu crezi că ar fi mai bine să luăm totuși apartamentul cu trei camere? Să avem loc pentru toți, să nu ne mai chinuim cu spațiul…
Vocea Marianei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la Vlad, care evita privirea mea, jucându-se nervos cu lingurița. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea aducea vorba despre apartamentul acela mare, la care nici nu visam să ne permitem fără ajutorul ei. Și totuși, ajutorul ei venea cu un preț: prezența ei constantă.
— Mamă, am discutat deja… Noi vrem ceva mai mic, să fie al nostru, să nu ne simțim ca niște chiriași în propria casă, a încercat Vlad să tempereze discuția.
Mariana a oftat teatral și a început să-și frece mâinile, semn că urmează o pledoarie lungă:
— Vlad, eu nu mai am pe nimeni. De când a murit tatăl tău, casa e prea mare și prea goală. Nu vreau să vă deranjez, dar nici nu vreau să fiu singură. Și dacă tot vă ajut cu banii pentru avans, nu e normal să fim împreună?
M-am simțit prinsă între două lumi. Pe de o parte, îi înțelegeam durerea Marianei. Pe de altă parte, visul meu era să am un colț doar al nostru, unde să pot lăsa vasele nespălate fără să mă simt judecată, unde să pot plânge sau râde fără să mă gândesc la cine ascultă din camera alăturată.
Am tăcut. Vlad a tăcut. Mariana a continuat:
— Știi bine că nu mă bag peste voi. Dar dacă vă luați apartament mic și eu rămân singură… ce rost are? Mai bine stăm toți împreună, ca o familie adevărată.
Adevărul era că Mariana se băga peste noi. Îmi schimba ordinea în dulapuri, îmi comenta meniul („Nu pui destul usturoi la ciorbă!”), îmi spunea cum ar trebui să-mi cresc viitorii copii („Să nu-i lași la televizor ca pe copiii vecinei!”). Dar toate astea păleau în fața sentimentului de vinovăție care mă apăsa: cum să-i spun unei femei rănite de viață că nu vreau să locuiesc cu ea?
Seara aceea s-a terminat fără nicio concluzie. Vlad și cu mine am mers acasă la noi — o garsonieră mică, dar plină de râsete și certuri mărunte. În pat, cu lumina stinsă, am început să vorbim în șoaptă:
— Irina, știu că nu vrei… dar dacă nu acceptăm banii mamei, nu putem lua nimic. Salariile noastre abia acoperă ratele pentru două camere.
— Vlad, eu nu pot trăi cu ea. Nu pot. O iubesc ca pe o mamă, dar am nevoie de spațiul meu. Dacă acceptăm banii ei și luăm apartamentul mare, știi bine că va veni cu noi.
— Știu… Dar ce facem? O lăsăm singură?
Am plâns în tăcere. Nu era doar despre spațiu sau bani. Era despre libertatea noastră, despre începutul nostru ca familie. M-am gândit la mama mea, la cât de greu i-a fost când tata a plecat și cât de mult a insistat să nu mă mut niciodată cu soacra.
A doua zi am mers la bancă pentru a vedea ce opțiuni avem fără ajutorul Marianei. Consilierul ne-a privit cu milă:
— Cu salariile dumneavoastră… două camere la periferie sau o garsonieră mai aproape de centru. Trei camere e imposibil fără un avans consistent.
Vlad a oftat. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Pe drum spre casă, am trecut pe lângă blocurile vechi din cartierul copilăriei mele. M-am oprit în fața unui bloc scorojit și i-am spus lui Vlad:
— Uite aici am crescut eu. Două camere, patru oameni și totuși era loc pentru toată dragostea din lume.
Vlad m-a luat de mână:
— Atunci asta facem. Ne descurcăm cum putem.
Când i-am spus Marianei decizia noastră, a izbucnit în plâns:
— Nu vă pasă de mine! După tot ce am făcut pentru voi…
M-am apropiat de ea și i-am spus încet:
— Ba ne pasă. Tocmai pentru că ne pasă vrem să fim fericiți împreună, nu obligați. Vrem să venim la tine cu drag, nu din datorie.
Au urmat luni grele. Mariana nu ne-a vorbit o vreme. Vecinii au început să șușotească („Uite-i pe ăștia tineri, nu mai respectă bătrânii!”). Mama mea m-a susținut:
— Fata mea, fiecare familie are nevoie de spațiul ei ca să crească.
Am găsit până la urmă un apartament micuț cu două camere într-un bloc vechi. Am zugrăvit pereții împreună cu Vlad și am râs când am vărsat vopsea pe parchetul nou. În fiecare duminică mergeam la Mariana cu prăjituri făcute de mine — uneori le accepta cu zâmbetul pe buze, alteori le lăsa pe masă nemâncate.
Au trecut doi ani. Mariana s-a obișnuit cu noua ei viață și chiar a început să iasă mai des cu vecinele la cafea. Noi am devenit părinți și am învățat că dragostea nu se măsoară în metri pătrați sau în sacrificii făcute din vinovăție.
Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă egoismul meu a rănit-o pe Mariana mai mult decât mi-am dorit vreodată. Dar apoi mă uit la familia mea și îmi dau seama că uneori trebuie să spui „nu” ca să poți spune „da” vieții tale.
Oare câți dintre noi au curajul să-și urmeze inima chiar dacă asta înseamnă să dezamăgească pe cineva drag? Voi ce ați fi făcut în locul meu?