Trei chiftele și o tăcere: Când dragostea devine povară

— Nu mai pot, Ivana! Nu mai pot să mănânc aceleași chiftele în fiecare duminică!
Vocea lui Doru a spart liniștea din bucătărie ca un ciob aruncat pe gresie. M-am oprit cu lingura în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. Copiii, Mara, Radu și Ilinca, s-au uitat la noi cu ochii mari, ca niște pui speriați.
— Dacă nu-ți place, fă tu altceva! am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat.
Doru a oftat și a dat din mână a lehamite.
— Nu e vorba doar de mâncare, Ivana. E vorba de tot. Parcă trăim pe pilot automat. Parcă nici nu mai suntem o familie.
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am uitat la masa plină: farfurii cu chiftele, piure, castraveți murați, pâine proaspătă. Totul pregătit cu grijă, ca în fiecare duminică. Dar nimeni nu părea să vadă efortul meu.
Mara a încercat să schimbe subiectul:
— Mama, pot să merg la film cu Ana după masă?
— Nu acum, Mara, am spus aproape șoptit.
Doru s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el. Am rămas cu copiii și cu o liniște apăsătoare care mi-a apăsat pieptul ca o piatră grea.

În acea după-amiază, am stat pe marginea patului și am privit în gol. M-am gândit la anii care au trecut pe lângă mine ca trenurile prin gară: repede, zgomotos, fără să mă întrebe dacă vreau să urc sau să cobor. M-am întrebat când am încetat să mai fiu Ivana și am devenit doar „mama”, „soția”, „cea care gătește”.

Seara, când copiii s-au retras în camerele lor, Doru a intrat în dormitor fără să mă privească.
— Îmi pare rău dacă am fost dur azi la masă, a zis el, dar nu mai pot să trăiesc așa. Parcă nu mai avem nimic de spus unul altuia.
Am simțit un nod în gât.
— Și ce vrei să facem? am întrebat încet.
— Nu știu… Poate ar trebui să ne luăm o pauză. Să vedem dacă ne mai dorim același lucru.

Am adormit târziu, cu ochii umezi și inima grea. În minte îmi răsunau vorbele lui Doru: „Parcă nu mai suntem o familie.”

A doua zi dimineață, Mara a venit la mine în bucătărie.
— Mama… Tata pleacă?
— Nu știu, draga mea… Nu știu nimic sigur acum.
Mara s-a lipit de mine și am simțit cât de mult își dorește ca totul să fie ca înainte.

În zilele următoare, Doru a dormit pe canapea. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, teme, cumpărături. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu sora lui, Simona:
— Nu mai pot… Parcă nu mai e nimic viu între noi. Ivana nu mai e femeia de care m-am îndrăgostit.
M-am prăbușit pe podea în baie și am plâns în hohote. Cine eram eu acum? Unde dispăruse fata visătoare care visa să scrie cărți și să călătorească?

Într-o zi de sâmbătă, mama mea a venit pe neașteptate.
— Ce-ai pățit, fată? Pari stinsă ca o lumânare uitată în vânt.
Am izbucnit:
— Mama… Doru vrea să plece. Zice că nu mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit.
Mama m-a privit lung.
— Și tu? Tu cine mai ești?
N-am știut ce să-i răspund.

În acea noapte am stat trează și am scris o scrisoare pentru mine însămi:
„Dragă Ivana,
Când ai uitat să te iubești? Când ai început să crezi că meriți doar atât? Ai dreptul la fericire. Ai dreptul să fii văzută.”

A doua zi dimineață, i-am chemat pe toți la masă.
— Vreau să vă spun ceva important.
Doru m-a privit mirat.
— Am uitat cine sunt și ce-mi doresc. Am uitat că sunt mai mult decât mama voastră sau soția ta. Vreau să schimb ceva. Vreau să mă regăsesc.
Copiii au tăcut. Doru a oftat.
— Și eu vreau asta… Dar nu știu dacă putem împreună.

Au urmat luni grele: terapie de cuplu, discuții lungi noaptea târziu, lacrimi și reproșuri. Am început să merg la cursuri de scriere creativă, să ies cu prietenele mele vechi, să mă redescopăr pas cu pas.

Doru s-a mutat temporar la sora lui. Copiii au suferit, dar au văzut că mama lor încearcă să fie fericită din nou.

După jumătate de an, Doru s-a întors acasă pentru o discuție finală.
— Ivana… Am văzut cât ai crescut în ultimele luni. Poate că și eu trebuie să mă schimb. Poate că merităm o șansă nouă.
L-am privit lung și am simțit pentru prima dată după mult timp că nu-mi mai este frică de viitor.

Astăzi suntem împreună din nou, dar altfel: doi oameni care au învățat că dragostea nu e doar obișnuință sau compromis. E nevoie de curaj să recunoști când te-ai pierdut pe tine însuți și să lupți pentru cine ești cu adevărat.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste tăcută? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem: „Și eu contez”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?