Trei frați, o singură nuntă și un secret care ne-a despărțit
— Nu pot să cred că facem asta, șoptește Raluca în timp ce își aranjează voalul în oglinda veche din camera bunicii. Miroase a parfum ieftin și a emoții. Mâinile îi tremură, iar ochii îi fug spre mine, căutând alinare sau poate curaj. Vlad, fratele nostru mai mare, bate nervos din picior pe hol, îmbrăcat la patru ace, dar cu privirea pierdută.
— Dacă nu era mama atât de insistentă cu ideea asta nebunească, am fi avut fiecare nunta noastră, bombăne el. Dar cine să-i spună nu? Când mama vrea ceva, tot satul se conformează.
Adevărul e că niciunul dintre noi nu a vrut cu adevărat această nuntă comună. Dar după moartea tatei, mama s-a agățat de ideea asta ca de o ancoră. „Să vă văd pe toți trei la casa voastră, să simt că nu m-am chinuit degeaba!” repeta ea mereu, cu vocea răgușită de plâns și dor.
Afară, curtea e plină de oameni. Vecini, rude, prieteni din copilărie, colegi de muncă ai lui Vlad, colegele mele de la farmacie, chiar și profesorul de matematică al Ralucăi. Peste 500 de suflete adunate sub corturi albe, cu sarmale aburinde și vin roșu în pahare de plastic. Muzica răsună tare, iar copiii aleargă printre mese.
— Hai să mergem, ne așteaptă preotul! strigă mama din prag, cu ochii umezi și buzele strânse.
Mergem în șir indian spre biserică. Raluca mă strânge de mână. — Tu chiar îl iubești pe Mihai? mă întreabă brusc.
Mă opresc o clipă. — Da… cred că da. Sau poate doar vreau să cred. Dar tu?
Ea ridică din umeri. — Nu știu dacă-l iubesc pe Sorin sau dacă doar vreau să scap de acasă.
Vlad ne aude și oftează. — Nici eu nu sunt sigur că fac bine. Dar dacă nu facem asta acum, mama n-o să ne mai vorbească niciodată.
În biserică e cald și mirosul de tămâie mă amețește. Preotul rostește rugăciuni pentru trei perechi odată. Lumea se uită la noi ca la circ. Unii zâmbesc larg, alții șușotesc pe la colțuri.
La petrecere, totul pare perfect: torturi uriașe, dansuri populare, hore interminabile. Dar sub zâmbetele noastre se ascund ani de certuri și reproșuri nerostite. Vlad nu mi-a iertat niciodată că am plecat la facultate în oraș și l-am lăsat singur cu gospodăria. Raluca încă mă acuză că am fost mereu preferata mamei. Eu… eu nu le-am spus niciodată cât de greu mi-a fost să fiu mereu „fata bună”, cea care nu greșește niciodată.
La un moment dat, în toiul petrecerii, Vlad se ridică brusc și lovește cu pumnul în masă. — Ajunge! strigă el. Toată lumea tace. — De ce ne prefacem? De ce facem pe fericiții când noi nici măcar nu ne vorbim ca frații?
Liniștea e apăsătoare. Mama începe să plângă încet. Raluca se ridică și ea: — Pentru că așa am fost crescuți! Să nu deranjăm, să nu supărăm pe nimeni! Să fim perfecți!
Simt cum mă sufoc. Mă ridic și eu: — Poate că azi ar trebui să fim sinceri. Poate că azi ar trebui să ne spunem tot ce avem pe suflet.
Oamenii se uită la noi ca la teatru. Unii râd stânjeniți, alții își dau ochii peste cap. Dar noi continuăm.
Vlad: — Eu am vrut să plec din sat după liceu, dar m-am sacrificat pentru voi! Pentru mama! Pentru tata!
Raluca: — Eu am vrut să merg la București la facultate, dar n-am avut voie! Pentru că „fetele nu pleacă singure”!
Eu: — Eu am vrut doar să fiu iubită pentru cine sunt, nu pentru cine trebuie să fiu!
Mama plânge în hohote acum. Se apropie de noi și ne ia în brațe pe rând: — Iertați-mă! Am vrut doar să vă fie bine… Am greșit?
Ne îmbrățișăm toți patru în mijlocul ringului de dans. Muzica se oprește. Lumea aplaudă timid.
Spre dimineață, când invitații pleacă pe rând acasă, rămânem doar noi trei pe terasa casei bătrânești.
— Crezi că o să fim vreodată cu adevărat fericiți? mă întreabă Raluca privind spre răsărit.
— Nu știu… Dar măcar azi am fost sinceri unii cu alții, răspund eu încet.
Mă întreb: oare câte familii trăiesc cu secrete și compromisuri doar ca să nu supere pe nimeni? Oare câți dintre noi au curajul să spună adevărul chiar dacă doare?