Ultima Iarnă Împreună: Povestea Despărțirii Noastre după 35 de Ani

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc așa, a spus el, cu vocea tremurândă, în timp ce ningea peste mormintele reci. Era 31 decembrie, ora 11 seara, și în loc să fim acasă, cu un pahar de șampanie în mână, eram la cimitirul din marginea orașului, cu câinele copiilor legat de gard. Mă uitam la el, la bărbatul cu care împărțisem 35 de ani din viață, și nu-l mai recunoșteam.

Totul a început banal. Copiii ne-au adus câinele, ca în fiecare an, și au plecat la petrecere. Eu am pregătit salata boeuf și friptura, am pus masa frumos, dar el părea absent. S-a uitat la televizor fără să spună nimic, apoi, pe la 9 seara, a zis că vrea să meargă la cimitir. „Simt că trebuie să-i văd pe ai mei”, mi-a spus. Am oftat și am acceptat, deși nu înțelegeam ce-l apucase.

Drumul până acolo a fost tăcut. Doar vântul și lătratul câinelui ne-au ținut companie. Când am ajuns, a aprins o lumânare și s-a așezat pe banca înghețată. Eu am rămas în picioare, tremurând de frig și de neliniște. Atunci mi-a spus-o: „Maria, nu mai pot. Mă simt gol pe dinăuntru. Parcă trăiesc viața altcuiva.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. „Ce vrei să spui?” am întrebat încet, de teamă să nu trezesc spiritele morților.

— Vreau să divorțăm. Nu mai sunt fericit. Nu mai suntem fericiți.

Am izbucnit în plâns. Niciodată nu mi-am imaginat că voi auzi aceste cuvinte după atâția ani. Am trecut prin atâtea împreună: criza din ’97 când am rămas fără serviciu, boala mamei mele, plecarea copiilor la facultate în București… Am crezut mereu că suntem o echipă.

— Dar copiii? Dar nepoții? Ce-o să le spunem? am întrebat disperată.

— Sunt mari. Au viețile lor. Noi nu mai avem nimic în comun decât amintirile.

M-am uitat la el și am văzut un om obosit, cu riduri adânci și ochi goi. Poate că avea dreptate. În ultimii ani ne-am transformat în doi străini care împart aceeași casă din obișnuință. El citea ziarul la bucătărie, eu mă uitam la seriale turcești în sufragerie. Vorbeam doar despre facturi și problemele copiilor.

Când ne-am întors acasă, am simțit că totul s-a schimbat. Am stat trează toată noaptea, ascultând artificiile și gândindu-mă la ce va urma. Dimineața, când copiii au venit după câine, am încercat să par normală. Dar fiica mea, Ana, m-a privit lung:

— Mamă, ce s-a întâmplat? Pari tristă.

Am dat vina pe oboseală. Cum să le spun că părinții lor se despart după 35 de ani?

Zilele următoare au fost un coșmar. Soțul meu s-a mutat temporar la fratele lui din Ploiești. Casa era prea liniștită fără el — chiar dacă nu vorbeam mult, prezența lui mă liniștea. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt de vină. Poate că trebuia să fiu mai atentă la nevoile lui, să-l ascult mai mult.

Într-o zi m-a sunat Ana:

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Tata mi-a spus că vrea divorțul. De ce? Ce s-a întâmplat între voi?

Am început să plâng la telefon:

— Nu știu, Ana… Poate că ne-am pierdut pe drum. Poate că bătrânețea ne-a făcut să uităm cine suntem.

— Vreți să veniți la noi o vreme? Să nu stai singură…

Am refuzat politicos. Simțeam că trebuie să trec singură prin asta. Seara mă uitam la pozele vechi: nunta noastră din ’89, excursia la mare cu copiii mici, Crăciunurile pline de râsete… Unde s-au dus toate?

După două luni de tăcere și avocați, am semnat actele la notar. Am ieșit pe stradă cu un dosar sub braț și cu sufletul golit de orice speranță. Prietenele m-au sunat să mă invite la cafea, dar nu aveam chef de nimic.

Într-o zi m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Lidia:

— Maria dragă, te văd abătută… Știu că e greu, dar viața nu se termină aici.

Am zâmbit forțat:

— Așa zic toți… Dar cine sunt eu fără el? Ce rost mai are totul?

— Ai trăit pentru alții toată viața! Acum trăiește pentru tine!

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să ies mai des în parc, să citesc cărți noi, să gătesc doar pentru mine — ceva ce nu făcusem niciodată până atunci.

Într-o seară m-a sunat soțul meu:

— Maria… Îmi pare rău pentru tot. Poate că am greșit amândoi.

— Poate… Dar acum e prea târziu.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Poate că despărțirea era inevitabilă. Poate că uneori dragostea nu rezistă timpului și rutinei.

Acum sunt singură într-o casă prea mare pentru mine și mă întreb: oare câți dintre noi ajungem aici fără să ne dăm seama? Oare câte cupluri își pierd dragostea printre facturi și tăceri? Ce aș fi putut face diferit?