Ultimatumul Anei: Căsnicia care s-a prăbușit sub povara minciunilor și a datoriilor

— Mihai, ce-i cu hârtia asta? De ce scrie că avem datorii la bancă de peste 30.000 de euro?

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătărie, cu factura mototolită în palmă, în timp ce Mihai încerca să-și aprindă o țigară cu degetele tremurânde. Era trecut de miezul nopții, iar Irina dormea în camera ei, fără să știe că lumea noastră se prăbușea.

— Ana, nu e ce crezi… Am vrut să-ți spun, dar am tot amânat. O să rezolv, promit!

Nu mai era nimic de rezolvat. În ultimele luni, simțisem că ceva nu e în regulă: telefoane date pe ascuns, întârzieri la serviciu, priviri pierdute. Dar niciodată nu mi-am imaginat că Mihai ar putea să mă mintă atât de grav. Nu doar cu banii — ci și cu inima lui.

Adevărul a ieșit la iveală ca o rană deschisă. Într-o zi, am primit un mesaj anonim pe Facebook: „Soțul tău nu e cine crezi.” Am ignorat inițial, dar curiozitatea și frica m-au împins să caut mai adânc. Am găsit conversații cu o altă femeie — Gabriela — pline de promisiuni și minciuni dulci. Am simțit cum mi se taie respirația.

— De cât timp? — l-am întrebat într-o seară, cu vocea stinsă.
— Nu contează, Ana. A fost o greșeală. Eu te iubesc pe tine!

Dar nu mai puteam să cred. Nu după ce am aflat că ipoteca pe apartament era aproape executată și că Mihai juca la pariuri sportive de luni bune. Toate economiile noastre pentru Irina dispăruseră într-un vârtej de promisiuni false și nopți pierdute.

Mama mea a venit din Bacău să mă ajute. S-a uitat la mine cu ochii ei blânzi, dar fermi:

— Ana, trebuie să fii tare pentru Irina. Nu-l lăsa să te tragă după el în prăpastie.

Am început lupta pentru custodia Irinei și pentru un viitor cât de cât stabil. Mihai a încercat să mă convingă să nu divorțez:

— Hai să încercăm din nou! Pentru Irina! O să mă schimb!

Dar promisiunile lui nu mai aveau greutate. Avocatul meu, domnul Popescu, mi-a spus clar:

— Ana, trebuie să aduci dovezi clare despre datoriile lui și despre infidelitate. Altfel riști să pierzi custodia sau apartamentul.

Am adunat hârtii, extrase de cont, mesaje. Fiecare document era ca o lovitură în piept. La tribunal, Mihai a încercat să pară victima:

— Ana exagerează! Eu vreau doar binele copilului!

Judecătoarea s-a uitat lung la noi:

— Domnule Popa, cum explicați lipsa banilor din contul comun?

Mihai a dat din umeri. Eu am simțit cum toată lumea mă judecă: rudele lui spuneau că sunt prea dură, prietenele mele mă îndemnau să nu cedez.

Într-o seară, Irina m-a întrebat:

— Mami, tati nu mai vine acasă?

Mi-au dat lacrimile. Cum îi explici unui copil de șapte ani că tatăl ei a ales alt drum? Că familia noastră s-a rupt din cauza minciunilor?

Au urmat luni de procese, vizite la psiholog pentru Irina, nopți nedormite și griji fără sfârșit. Am vândut verigheta ca să plătesc o parte din datorii. Am renunțat la vacanțe și la micile bucurii doar ca să pot pune ceva deoparte pentru fiica mea.

Gabriela a apărut la un moment dat la școală, când îl aducea pe Mihai să o vadă pe Irina. M-am simțit umilită până în măduva oaselor. Dar am ridicat capul și am mers mai departe.

Într-o zi, după încă un proces pierdut (Mihai reușise să-și ascundă veniturile), m-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Mama m-a strâns în brațe:

— Ana, viața nu se termină aici. Ești mai puternică decât crezi.

Am început să lucrez suplimentar ca să pot plăti ratele rămase. Irina a crescut văzându-mă luptând pentru ea. Într-o seară mi-a spus:

— Mami, eu vreau să fiu ca tine când o să fiu mare.

Atunci am știut că tot chinul meu nu a fost în zadar.

Astăzi încă mă întreb: dacă aș fi iertat? Dacă aș fi închis ochii la minciuni? Dar oare cât valorează încrederea într-o familie? Și câți dintre noi alegem să ne sacrificăm liniștea doar ca să păstrăm aparențele?