Umbra Adevărului: Șase Chipuri ale Atracției

— Irina, nu poți să vii la masă îmbrăcată așa! strigă mama din pragul bucătăriei, cu vocea ei ascuțită care mereu mă făcea să tresar. Mă uitam la tricoul meu larg, cu imprimeu de la un festival de jazz, și la blugii rupți. Era o seară obișnuită de duminică în apartamentul nostru din Berceni, dar tensiunea plutea în aer ca fumul de la țigara tatei.

— E doar o cină în familie, mamă, am zis încercând să-mi ascund iritarea. Dar știam că nu era vorba despre haine. Era despre cine eram eu și cine voiau ei să fiu.

Tata a trântit ziarul pe masă. — Irina, ai 28 de ani. Când ai de gând să-ți găsești și tu un băiat serios? Toate colegele tale sunt măritate deja.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam asta. De fapt, era refrenul vieții mele de când terminasem facultatea. Dar eu nu voiam să mă mărit doar ca să bifez o rubrică. Voiam să fiu iubită pentru cine sunt, nu pentru cine ar trebui să fiu.

— Poate nu vreau să mă mărit doar ca să vă fac pe voi fericiți, am spus încet, dar cu vocea tremurândă.

Mama a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. — Irina, tu ești o fată frumoasă, deșteaptă… dar parcă nu vrei să lași pe nimeni să se apropie de tine. Ești prea independentă, prea directă. Bărbații nu vor asta.

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii, dar m-am abținut. Nu voiam să le dau satisfacția să creadă că au dreptate.

Adevărul era că avusesem relații. Unele frumoase, altele dureroase. Dar niciuna nu rezistase pentru că refuzasem să mă prefac. Să fiu altcineva doar ca să plac.

Prima dată când m-am îndrăgostit cu adevărat a fost de Vlad, colegul meu de la masterat. Îi plăcea că sunt sinceră, că râd tare și că nu mă tem să spun ce gândesc. Dar după câteva luni, a început să-mi spună că ar trebui „să fiu mai feminină”, „să nu mai contrazic atât”.

— Irina, uneori vreau doar să te ascult, nu să mă iei peste picior tot timpul, mi-a spus într-o seară când ne certam pe holul blocului lui.

— Dar ăsta sunt eu! Dacă nu-ți place… am început eu, dar el deja plecase.

Apoi a fost Radu, care m-a cucerit cu răbdarea lui și cu modul în care îmi aducea cafea dimineața. Dar după un an, mi-a spus că vrea „o fată mai liniștită”, care „să nu se certe cu toată lumea la petreceri”.

— Nu poți să fii și tu mai ca Simona? Uite ce drăguță e ea cu toată lumea…

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine atunci. De ce trebuia mereu să fiu altcineva?

Într-o zi, la birou, colega mea Alina mi-a spus:

— Irina, tu ai ceva special. Nu știu dacă bărbații apreciază mereu asta, dar eu te admir că ești autentică.

M-am uitat la ea și am zâmbit trist. — Știi ce e ciudat? Toată lumea spune că vrea autenticitate, dar când o primesc… fug.

Alina a râs amar. — Poate n-ai întâlnit încă omul potrivit.

Dar timpul trecea și presiunea creștea. La fiecare nuntă la care mergeam singură, rudele mă întrebau când îmi vine rândul. Prietenele mele postau poze cu verighete și bebeluși pe Facebook. Eu postam poze cu munții sau cu pisica mea adoptată din adăpost.

Într-o seară ploioasă de toamnă, l-am cunoscut pe Doru la o lansare de carte. Era diferit: vorbea calm, asculta cu adevărat și părea fascinat de poveștile mele despre voluntariat și călătorii.

— Îmi place că nu te temi să fii tu însăți, mi-a spus după câteva întâlniri.

Am simțit speranța încolțind din nou. Poate el era cel care avea să aprecieze autenticitatea mea.

Dar după câteva luni, am început să văd aceleași semne: priviri lungi când spuneam ce gândeam la masa cu prietenii lui; discuții despre „cum ar trebui să ne prezentăm părinților lui”; sfaturi subtile despre cum „ar fi bine să nu mai port tricouri cu mesaje feministe”.

Într-o seară, după ce ne-am certat pentru că refuzasem să merg la o cină unde trebuia „să joc rolul iubitei perfecte”, Doru mi-a spus:

— Irina, eu te iubesc… dar uneori e greu cu tine. Parcă nu vrei niciodată să faci compromisuri.

Atunci am izbucnit:

— Dar tu faci vreun compromis? Sau doar vrei ca eu să mă schimb?

S-a lăsat liniștea între noi. Am știut atunci că povestea noastră se apropie de sfârșit.

Am plâns mult după despărțirea de Doru. M-am întrebat dacă nu cumva mama avea dreptate: poate eram prea independentă, prea sinceră, prea mult pentru lumea asta.

Dar într-o dimineață, privind răsăritul peste blocurile gri din Berceni și sorbind cafeaua amară, am simțit o liniște nouă în suflet. Poate că autenticitatea e un drum greu și singuratic uneori. Poate că nu toți vor rezista lângă tine când refuzi să porți o mască.

Dar oare merită să renunți la tine doar ca să fii acceptată? Sau e mai bine să fii singură și împăcată cu cine ești?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi. Sau poate răspunsul e chiar aici: în curajul de a fi eu însămi, chiar dacă asta înseamnă să merg împotriva curentului.

Voi ce ați face? Ați renunța la autenticitate pentru dragoste sau ați risca totul pentru a rămâne fideli vouă înșivă?