Umbra mamei lui Vlad

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să stau la aceeași masă cu ea! am izbucnit într-o seară de noiembrie, cu vocea tremurândă, în timp ce soacra mea, doamna Maria, își turna ceaiul cu gesturi precise, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Vlad a ridicat ochii din farfurie, dar nu a spus nimic. Tăcerea lui era ca o palmă peste obrazul meu deja roșu de la atâtea cuvinte grele. Maria a zâmbit strâmb, cu acea superioritate pe care o simțeam mereu ca pe un ac în carne vie.

— Dacă nu-ți convine, Ana, poți să pleci. Vlad, tu ce zici? Nu-i așa că exagerează iar?

El a dat din cap, evitând privirea mea. Atunci am simțit pentru prima dată că sunt singură în propria mea casă.

Au trecut ani de atunci. Maria a trăit cu noi aproape zece ani, de când Vlad a rămas fără tată. Casa noastră mică din Ploiești devenise câmpul ei de bătălie. Orice făceam era greșit: ciorba era prea sărată, copilul era prea răsfățat, hainele nu erau bine călcate. Și Vlad… Vlad tăcea. Mereu tăcea.

Într-o zi, când fiul nostru, Radu, avea febră mare și eu alergam între farmacie și patul lui, Maria a venit în bucătărie și a început să mă certe că nu am făcut curat pe hol.

— Dacă ai fi fost o gospodină adevărată, casa ar fi strălucit! Ce fel de mamă ești tu?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am vrut să-i răspund, dar Vlad a intrat atunci și s-a uitat la mine cu acea privire rugătoare: „Nu te certa cu mama…”

Ani la rând am înghițit lacrimi și am strâns din dinți. Prietenele mele mă întrebau de ce nu plec sau de ce nu pun piciorul în prag. Dar cum să plec? Aveam un copil mic, un soț pe care îl iubeam și o casă pe care o construiam împreună. Sau cel puțin așa credeam.

Maria nu s-a schimbat niciodată. Când Radu a crescut și a început să meargă la școală, îl compara mereu cu verișorii lui: „Uite ce note bune are Andreea! Tu de ce nu poți?”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă în care Maria mi-a spus că „nu sunt bună de nimic”, am ieșit pe balcon și am plâns până târziu în noapte. Vlad a venit lângă mine abia după ce mama lui s-a culcat.

— Ana… te rog să ai răbdare. Știi cum e mama…

— Dar tu? Tu știi cum sunt eu? l-am întrebat printre sughițuri.

Nu mi-a răspuns. S-a uitat la mine ca un copil speriat.

Apoi, într-o zi de primăvară, Maria s-a îmbolnăvit grav. Cancer la plămâni. Dintr-o dată, toată lumea a uitat cât de aspră fusese cu mine. Eu am fost cea care a stat lângă ea la spital, i-am adus supa preferată și i-am ținut mâna când nu mai putea respira.

În ultimele ei zile, m-a privit altfel. Poate că voia să-mi spună ceva sau poate că regreta ceva. Dar nu a spus niciun cuvânt despre tot ce s-a întâmplat între noi.

După înmormântare, casa noastră era mai liniștită ca niciodată. Dar liniștea aceea era apăsătoare. Vlad era tot mai absent, iar eu mă simțeam ca un străin în propria viață.

Într-o seară ploioasă, stăteam la masa din bucătărie. Radu era la prieteni. Vlad sorbea dintr-o cană de cafea rece.

— Ana… știu că ai avut dreptate. Îmi pare rău că nu te-am apărat niciodată. Mi-a fost frică să mă cert cu mama…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Atât? Atât poate spune după atâția ani?

— Știi cât am suferit? Știi câte nopți am plâns singură?

— Știu… Dar n-am avut curajul să mă pun împotriva ei. M-am gândit mereu că e mama…

— Dar eu? Eu cine sunt pentru tine?

A tăcut din nou. Am realizat atunci că nu Maria fusese adevărata problemă, ci tăcerea lui Vlad. Frica lui de a-și apăra familia pe care și-o alesese.

Au trecut doi ani de atunci. Relația noastră s-a schimbat: suntem mai distanți, dar mai sinceri. Radu e adolescent acum și mă întreabă uneori de ce eram mereu tristă când era mic.

Nu știu dacă voi putea vreodată să-l iert pe deplin pe Vlad sau dacă voi uita vreodată umilințele Mariei. Dar știu că meritam mai mult decât tăcere și frică.

Oare câte femei trăiesc încă în umbra unei soacre și a unui soț care nu are curajul să le apere? Oare cât valorează liniștea unei familii dacă e plătită cu lacrimi și renunțări?