Umbra mamei soacre: Cum am pierdut totul într-o singură vară

— Nu mai pot, Irina! Ori eu, ori mama ta! am urlat, cu vocea răgușită de atâta frustrare, în timp ce ea stătea în pragul ușii, cu ochii plini de lacrimi și mâinile tremurânde. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru din cartierul Titan domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de ecoul certurilor noastre din ultimele săptămâni.

Niciodată nu mi-am imaginat că viața mea va ajunge aici. Când am cunoscut-o pe Irina, la o petrecere de Revelion la niște prieteni comuni, am simțit că lumea mea capătă sens. Era caldă, sinceră, râdea din tot sufletul și părea că nimic nu-i poate umbri fericirea. Ne-am mutat împreună după doar șase luni și, la scurt timp, ne-am căsătorit. Totul părea perfect, până când a apărut Elena, mama ei.

Elena era genul de femeie care nu accepta niciun refuz. Își pierduse soțul devreme și își crescuse singură fiica, sacrificându-și tinerețea pentru ca Irina să aibă tot ce-și dorește. Dar sacrificiul acesta se transformase într-o obsesie bolnavă de control. La început, am încercat să o înțeleg. Venea des la noi, aducea plăcinte și supe calde, dar fiecare vizită era însoțită de priviri tăioase și remarci subtile: „Sper că ai grijă de fata mea cum trebuie”, „Irina nu mănâncă așa ceva”, „Nu-i așa că ți-e dor de casă, mamă?”

Am încercat să-i câștig încrederea. Am mers cu ea la piață, am ajutat-o să-și repare robinetul din bucătărie, i-am ascultat poveștile despre vremurile grele. Dar nimic nu părea să fie suficient. Într-o zi, când Irina era la serviciu, Elena a venit la noi cu o pungă de cumpărături și a început să cotrobăie prin dulapuri.

— Ce cauți? am întrebat-o.

— Vreau să văd dacă fata mea are tot ce-i trebuie. Nu te supăra, dar tu nu prea te pricepi la gospodărie.

M-am simțit umilit. Am încercat să-i spun Irinei, dar ea mi-a răspuns sec:

— Exagerezi. Mama vrea doar să ajute.

Așa au început să apară fisurile între noi. Orice discuție despre Elena se transforma într-o ceartă. Irina devenea defensivă, iar eu mă simțeam tot mai singur în propria casă.

Adevărata lovitură a venit când am aflat că apartamentul în care locuiam fusese trecut pe numele Irinei de către Elena, cu mult înainte să ne căsătorim. Eu contribuisem la renovări, la ratele rămase, dar legal nu aveam niciun drept. Într-o seară, după o altă ceartă aprinsă cu soacra mea, am găsit pe masa din sufragerie o scrisoare de la bancă: „Notificare privind executarea silită”.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am alergat la Irina cu scrisoarea în mână.

— Ce e asta?

— Nu știu… Mama s-a ocupat de acte… Poate e o greșeală.

Dar nu era nicio greșeală. Elena făcuse un credit pe numele Irinei fără ca aceasta să știe exact ce semnează. Banii îi folosise pentru a-și renova propria casă din provincie și pentru a-și ajuta fratele bolnav. Când am încercat să discut cu ea, m-a privit rece:

— Eu mi-am crescut fata singură! Nu ai tu dreptul să-mi spui ce să fac!

Irina era prinsă la mijloc. Încerca să mă liniștească pe mine și să-și apere mama. Dar presiunea era prea mare. Începuse să doarmă din ce în ce mai puțin, să plângă pe ascuns în baie.

Într-o seară, când m-am întors acasă mai devreme de la serviciu, le-am auzit vorbind în șoaptă:

— Mamă, nu mai pot! Nu vreau să-l pierd pe Vlad!

— Dacă ține la tine cu adevărat, va rămâne! Dar tu trebuie să fii lângă mine acum!

M-am simțit trădat. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am rătăcit ore întregi prin oraș. M-am întrebat dacă mai are rost să lupt sau dacă ar trebui să renunț.

Zilele următoare au fost un coșmar. Executorii au venit să evalueze apartamentul. Vecinii șușoteau pe la colțuri. Irina era tot mai distantă. Într-o dimineață am găsit-o făcându-și bagajele.

— Plec la mama câteva zile… Trebuie să mă gândesc ce facem.

Am rămas singur într-un apartament gol și rece. M-am uitat la pereții pe care îi zugrăvisem împreună, la fotografiile noastre din vacanță și am simțit că totul se prăbușește peste mine.

După două săptămâni de tăcere, Irina s-a întors doar ca să-mi spună că vrea o pauză. Că are nevoie de timp să-și rezolve problemele cu mama ei și cu banca. Că nu știe dacă mai poate avea încredere în mine pentru că „ai fost prea dur cu mama”.

Am pierdut apartamentul. Am pierdut-o pe Irina. M-am mutat într-o garsonieră mică și am început terapia ca să pot dormi din nou noaptea.

Mă întreb adesea: unde am greșit? Oare dragostea adevărată poate supraviețui când cineva din familie refuză să lase trecutul în urmă? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?