Umbra Tatălui: Când Vizitele Neprevăzute Schimbă Totul

— Iar vine tata la noi weekendul ăsta, Dario. Să nu uiți să iei pâine și niște vin bun, îi place cel de la Drăgășani, mi-a spus Ana într-o joi seară, în timp ce își aranja părul în oglindă. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam asta, dar de fiecare dată reacția mea era aceeași: o liniște apăsătoare, ca o ceață groasă care se lăsa peste tot apartamentul nostru din Drumul Taberei.

Nu știu când am început să mă simt străin în propria casă. Poate după a treia vizită a domnului Stelian, când a început să mute scaunele prin sufragerie fără să întrebe, sau poate când a comentat că nu știu să gătesc ciorbă „ca lumea”. Ana îl apăra mereu: „Așa e el, Dario, nu o face cu răutate.” Dar fiecare remarcă a lui era ca o piatră aruncată în fereastra liniștii mele.

Într-o sâmbătă dimineață, pe la nouă, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Nici măcar nu mai suna la sonerie. — Bună dimineața, copii! Am adus niște brânză de la țară și niște slănină adevărată! a strigat vesel domnul Stelian. Ana s-a luminat la față, iar eu am zâmbit forțat. Am încercat să mă ascund în bucătărie, dar el m-a găsit imediat.

— Dario, ai schimbat iar ordinea borcanelor pe raft? Nu pricep de ce nu le lași cum le-am pus eu data trecută. E mai logic așa!

Am simțit cum îmi pulsează sângele în tâmple. — E casa noastră, domnule Stelian. Poate că avem și noi un mod al nostru de a face lucrurile.

A urmat o tăcere grea. Ana s-a uitat la mine cu ochii mari, speriată. — Hai, nu vă certați de la prostii, a zis ea încercând să râdă. Dar râsul ei era stins.

Seara, după ce domnul Stelian s-a retras în camera de oaspeți (camera care fusese biroul meu), am încercat să vorbesc cu Ana.

— Ana, nu mai pot. Simt că nu mai am aer aici. Tata vine și face ce vrea, iar eu… eu nu mai știu unde e locul meu.

Ana a oftat adânc. — Dario, e singur de când a murit mama. Nu are pe nimeni altcineva. Știi cât de greu îi e…

— Știu, dar și mie îmi e greu! Nu mai avem intimitate, nu mai putem vorbi deschis. Parcă trăim într-o piesă de teatru unde tata e regizorul și noi doar niște actori obosiți.

Ana s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Ușa s-a trântit încet, dar apăsat. Am rămas singur cu gândurile mele și cu sentimentul că pierd ceva esențial.

A doua zi dimineață, domnul Stelian m-a găsit pe balcon fumând nervos.

— Dario, pot să-ți spun ceva ca între bărbați?

Am dat din cap fără chef.

— Să știi că eu nu vreau să vă stric viața. Dar Ana e tot ce am. Dacă nu vin aici, mă simt ca un copac uscat. Și… poate că uneori exagerez. Dar nu știu altfel.

L-am privit pentru prima dată altfel: ca pe un om rănit, nu ca pe un intrus. Dar tot nu reușeam să scap de furia care mă măcina.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Ana plângea în baie, domnul Stelian se uita la televizor cu sunetul dat la maxim, iar eu mă uitam la tavan întrebându-mă dacă asta e viața pe care mi-am dorit-o.

Au urmat luni în care fiecare weekend era o repetiție a aceluiași scenariu: remarci pasiv-agresive, discuții în șoaptă cu Ana, tăceri lungi la cină și nopți nedormite.

Într-o duminică seară, după ce domnul Stelian a plecat mai devreme decât de obicei, am găsit curajul să-i spun Anei tot ce simt:

— Ana, dacă nu punem limite acum, o să ne pierdem unul pe altul. Te iubesc, dar nu pot trăi mereu cu frica de următorul weekend.

Ana m-a privit lung și pentru prima dată am văzut în ochii ei aceeași oboseală pe care o simțeam și eu.

— Ai dreptate… Trebuie să-i spunem lui tata că avem nevoie de spațiu. Și el trebuie să învețe să fie singur.

A doua zi i-am spus împreună lui domnul Stelian că vrem să vină doar o dată pe lună și să ne anunțe din timp. A fost greu; s-a supărat, a ridicat vocea, dar până la urmă a acceptat.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat: încă avem momente grele, dar am învățat să vorbim deschis despre ce ne doare. Domnul Stelian vine rar și uneori chiar îl așteptăm cu drag.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim vieți dictate de nevoile altora și uităm să ne ascultăm pe noi? Oare cât curaj ne trebuie să spunem „ajunge” fără să ne simțim vinovați?