Umbra tatălui socru: Cum vizitele lui ne-au destrămat liniștea

— Iar vine tata la noi diseară, Vlad. Să nu uiți să cumperi pâine și niște bere, îi place lui Silva aia brună.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când Irina îmi spunea același lucru. Nu mai era doar o vizită ocazională, ci o rutină sufocantă. Am încercat să-mi ascund nemulțumirea, dar privirea mea trăda totul.

— Irina, nu crezi că ar trebui să avem și noi timp doar pentru noi? Am venit aici să începem ceva nou, nu să fim gazde non-stop…

Ea a oftat, evitându-mi ochii.

— E tatăl meu, Vlad. E singur, mama a murit acum doi ani. Ce vrei să fac?

Nu era prima dată când aveam discuția asta. Dar de fiecare dată simțeam că vorbesc cu un zid. De când ne-am mutat în Brașov, tatăl ei, domnul Petrescu, părea să-și fi găsit refugiul în apartamentul nostru mic de două camere. Venea cu sacoșe pline de mâncare, cu glume vechi și povești pe care le știam deja pe de rost.

La început am încercat să fiu politicos. Îl ascultam, îi răspundeam la întrebări, râdeam la glumele lui. Dar după câteva luni, am început să mă simt ca un musafir în propria casă. Seara, când voiam să mă uit la un film cu Irina sau să stăm pur și simplu de vorbă, el apărea la ușă cu zâmbetul larg și cu o sticlă de vin.

— Vlad, hai să jucăm un table! N-ai mai bătut-o pe Irina de mult la table, râdea el.

Irina se bucura sincer de prezența lui. Îi vedeam ochii cum i se luminează când îl auzea povestind despre copilăria ei sau despre cum a construit singur casa de la țară. Dar eu simțeam că mă sufoc. Nu mai aveam intimitate, nu mai aveam liniște. Orice încercare de a discuta cu Irina se termina prost.

Într-o seară, după ce domnul Petrescu a plecat târziu, am încercat din nou:

— Irina, nu mai pot. Simt că nu mai avem spațiul nostru. Parcă nici nu mai suntem soț și soție, ci doar doi copii care locuiesc cu părintele unuia dintre ei.

Ea s-a ridicat brusc de pe canapea.

— Exagerezi! Tata nu are pe nimeni altcineva. Știi cât de greu i-a fost după ce a murit mama? Tu ai părinții tăi la țară, nici nu-i vezi decât de Paște și Crăciun! Nu poți să fii puțin mai înțelegător?

Am rămas tăcut. În mintea mea se derulau amintiri cu serile liniștite din vechiul nostru apartament, când ne certam doar pe cine spală vasele sau cine duce gunoiul. Acum totul părea o luptă continuă pentru spațiu și atenție.

Timpul trecea și vizitele tatălui socru deveneau tot mai lungi. Într-o duminică, când voiam să ies cu Irina la plimbare prin orașul vechi, el a apărut cu două pungi mari de cumpărături.

— Am adus sarmale! Hai să mâncăm împreună ca pe vremuri!

Irina a uitat instantaneu de planurile noastre și s-a apucat să încălzească mâncarea. Eu am ieșit pe balcon și am privit munții acoperiți de nori. M-am simțit invizibil.

La serviciu eram tot mai obosit. Colegul meu, Radu, m-a întrebat într-o zi:

— Ce ai pățit? Pari mereu absent…

Am ezitat să-i spun adevărul. Mi-era rușine că nu pot gestiona o problemă atât de „banală”. Dar într-o pauză de cafea am cedat:

— Socrul meu stă mai mult la noi decât acasă la el. Nu știu cum să-i spun Irinei că mă deranjează fără să o rănesc.

Radu a râs amar:

— Bine ai venit în club! Și la mine vine mama-soacră aproape zilnic. Dar eu i-am pus limite: vinerea e ziua ei, restul săptămânii e pentru noi.

M-am gândit mult la ce mi-a spus Radu. Seara am încercat din nou să discut cu Irina:

— Putem stabili niște zile clare pentru vizitele tatălui tău? Să avem și noi timp pentru noi…

Dar ea s-a închis complet.

— Dacă nu-ți convine, spune-i tu! Eu nu pot să-i interzic tatălui meu să vină la mine!

Am simțit că mă prăbușesc. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit chiar să plec pentru câteva zile la părinții mei din Focșani, doar ca să scap de atmosfera apăsătoare din casă.

Într-o zi de luni, când am ajuns acasă mai devreme, l-am găsit pe domnul Petrescu stând singur la masă, privind pe geam.

— Vlad… pot să-ți spun ceva?

Am dat din cap obosit.

— Știu că te deranjez. Am simțit asta de mult timp. Dar mi-e greu singur… Și Irina e tot ce mi-a rămas.

Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil. Nu mai era omul glumeț și sigur pe el. Era doar un bătrân singuratic care încerca să-și aline dorul de familie.

M-am așezat lângă el și am stat mult timp în tăcere. Apoi i-am spus:

— Poate găsim o cale… Să ne vedem regulat, dar să avem și noi intimitatea noastră.

A dat din cap trist:

— O să încerc… Dar nu-mi promite nimic Irinei. Ea are nevoie de mine la fel cum am eu nevoie de ea.

După acea discuție lucrurile s-au schimbat puțin. Vizitele au devenit mai rare, dar tensiunea dintre mine și Irina a rămas. Parcă fiecare gest era interpretat greșit, fiecare cuvânt era o potențială scânteie.

Mă întreb uneori dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu unele probleme nu au soluții perfecte. Cât de mult trebuie să sacrifici pentru familie? Și unde tragi linia între empatie și nevoile tale?