Umbra trădării: Cum am descoperit că familia mea ascundea un hoț

— Camelia, iar ai uitat să închizi geamul la bucătărie! Dacă se întâmplă ceva, cine răspunde? vocea lui Vlad răsuna tăios din hol, în timp ce eu încercam să-mi adun gândurile după încă o zi obositoare la birou.

Am simțit cum mă strâng umerii. Nu era prima dată când Vlad găsea un motiv să mă certe pentru lucruri mărunte. Dar în seara aceea, ceva era diferit. Pe masa din sufragerie, portofelul meu era deschis. Banii pe care îi pusesem deoparte pentru excursia la munte dispăruseră. Am simțit un gol în stomac.

— Vlad, ai văzut banii din portofelul meu? am întrebat cu voce tremurată.

S-a uitat la mine cu o privire rece, aproape indiferentă.

— Nu știu despre ce vorbești. Poate i-ai pierdut tu pe undeva.

Am vrut să-l cred. Întotdeauna am vrut să-l cred. Dar nu era prima dată când dispăreau bani sau lucruri mici din casă. Mereu găseam scuze: poate am uitat eu, poate i-am cheltuit fără să-mi dau seama. Dar de data asta eram sigură.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am întors pe toate părțile, încercând să-mi amintesc fiecare detaliu. A doua zi, când am ajuns acasă mai devreme, am surprins-o pe Mirela, sora lui Vlad, cotrobăind prin sertarele mele.

— Ce faci aici? am întrebat șocată.

S-a întors brusc, cu fața roșie de vinovăție.

— Căutam… niște acte pentru Vlad. Mi-a zis că le-ai pus aici.

Am știut atunci că minte. Am simțit cum mi se frânge ceva în suflet. Mirela fusese mereu prezentă în viața noastră, ba cu o rugăminte, ba cu o problemă financiară. Vlad îi lua mereu apărarea: „E sora mea, Camelia! N-are pe nimeni altcineva.”

În zilele următoare am început să fiu atentă la tot ce se întâmpla în jurul meu. Am pus câteva bancnote într-o cutie veche de bijuterii și am notat suma într-un carnețel ascuns. După două zile, lipseau 50 de lei. M-am simțit trădată și umilită.

Am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, trebuie să discutăm serios. Au dispărut bani din casă și nu e prima dată. Mirela a fost prinsă cotrobăind prin lucrurile mele.

A ridicat tonul:

— Acum o acuzi pe sora mea? Ți-ai pierdut mințile? Dacă nu-ți convine, poți pleca!

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să fiu străină în propria mea casă?

În următoarele săptămâni, atmosfera a devenit insuportabilă. Vlad mă ignora sau mă trata cu răceală, iar Mirela venea tot mai des, de fiecare dată cu câte o poveste lacrimogenă despre cât de greu îi este. Într-o seară, după ce Vlad a plecat la serviciu de noapte, Mirela a venit la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Camelia, te rog să nu-i spui lui Vlad… Am luat banii tăi. Am avut nevoie pentru medicamentele mamei. N-am vrut să te rănesc.

Am simțit milă și furie în același timp. Dar nu era prima dată când auzeam astfel de scuze. Am decis că trebuie să pun capăt acestui coșmar.

A doua zi am mers la bancă și mi-am mutat economiile într-un cont separat. Am început să caut un apartament de închiriat și mi-am făcut bagajele încetul cu încetul. Într-o seară, când Vlad a venit acasă și a văzut valizele lângă ușă, a izbucnit:

— Ce faci? Pleci? Pentru niște bani?

— Nu plec pentru bani, Vlad. Plec pentru că nu mai pot trăi într-o casă unde nu există respect și sinceritate. Ai ales-o pe Mirela înaintea mea de fiecare dată. Nu mai pot.

A încercat să mă oprească, dar era prea târziu. Am ieșit pe ușă cu inima frântă, dar cu capul sus.

Au trecut luni de atunci. Încă mă doare trădarea lor, dar am început să mă regăsesc pe mine însămi. Am întâlnit oameni noi, mi-am făcut prieteni și am redescoperit bucuria lucrurilor simple: o cafea băută în liniște dimineața, o plimbare prin parc fără teamă că cineva îmi va invada intimitatea.

Uneori mă întreb: cât de mult ar trebui să iertăm celor dragi înainte să spunem „ajunge”? Cât valorează demnitatea noastră atunci când cei pe care îi iubim ne trădează? Voi ce ați fi făcut în locul meu?