Umbra trădării: Povestea unei femei care a aflat prea târziu adevărul

— Nu pot să cred că tu chiar nu vezi ce se întâmplă, Irina! Vocea Ioanei răsuna în telefon, spartă de emoție și vinovăție. Tocmai terminasem de curățat ultimul cartof, iar mâinile îmi tremurau de la cuvintele ei. „Practic, toată lumea știe. Îmi pare rău, dar nu mai pot să tac. El te înșală cu Ramona.”

Am simțit cum sângele îmi părăsește obrajii. Bucătăria, cu mirosul ei de ceapă și cartofi proaspeți, s-a transformat brusc într-o cușcă rece. Ramona? Colega lui de la birou? Femeia aceea cu ochi verzi, care mă saluta mereu la serbările copiilor? M-am sprijinit de masă, încercând să-mi adun gândurile. „Nu… nu se poate”, am șoptit, dar vocea mea era deja străină.

Telefonul mi-a alunecat din mână și am rămas privind în gol. Copiii se jucau în sufragerie, râzând la desene animate, fără să știe că lumea lor urma să se schimbe pentru totdeauna. M-am așezat pe scaun, încercând să-mi recapăt respirația. Cum de nu mi-am dat seama? Cum de toți ceilalți știau și eu nu?

Seara aceea a fost un coșmar. Când Mihai a intrat pe ușă, zâmbind obosit, am simțit un val de furie și disperare. „Ai ceva să-mi spui?” l-am întrebat, privind direct în ochii lui. S-a oprit în prag, surprins de tonul meu. „Ce s-a întâmplat?”

— Nu te mai preface! Am țipat, iar copiii au amuțit instantaneu. „Toată lumea știe! Toată lumea știe că mă înșeli cu Ramona!”

Mihai a rămas mut câteva secunde, apoi a oftat adânc și a lăsat geanta jos. „Irina… nu e ceea ce crezi…”

— Nu e ceea ce cred? L-am întrerupt, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. „Atunci ce e? Explică-mi tu!”

A urmat o discuție lungă, plină de reproșuri și minciuni spuse pe jumătate. Mihai a recunoscut totul până la urmă, dar încerca să minimalizeze: „A fost doar o greșeală… eram confuz… nu voiam să te rănesc.”

Nu voia să mă rănească? Dar ce era tot acest teatru? Cum de a putut să mă privească în ochi atâta timp, să doarmă lângă mine, să-și joace rolul de tată perfect?

Zilele care au urmat au fost un calvar. Mama m-a sunat a doua zi: „Irina, trebuie să fii tare pentru copii.” Dar cum să fiu tare când simțeam că mă sufoc? La serviciu, colegele mă priveau cu milă sau evitau să mă privească deloc. Vecina de la etajul trei mi-a adus o prăjitură și mi-a spus pe un ton conspirativ: „Știam eu că Ramona nu e fată bună.”

Am început să mă întreb: unde am greșit? Oare nu am fost suficient de bună? Oare m-am schimbat prea mult după ce au venit copiii? Seara, când casa era liniștită și toți dormeau, plângeam în pernă până adormeam epuizată.

Mihai încerca să repare lucrurile. Îmi aducea flori, gătea cina, se juca mai mult cu copiii. Dar totul părea fals. Îl priveam și vedeam doar minciuna. Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, i-am spus:

— Nu pot să te iert. Nu încă. Poate niciodată.

A dat din cap trist și a ieșit din cameră fără un cuvânt. În acea noapte am decis că trebuie să fac ceva pentru mine. Nu puteam trăi cu rușinea și cuvintele celorlalți atârnând ca o povară peste sufletul meu.

Am început să merg la psiholog. Prima ședință a fost grea; abia am reușit să spun două propoziții fără să izbucnesc în plâns. Dar cu fiecare întâlnire am început să mă regăsesc puțin câte puțin. Am descoperit că nu era vina mea. Că nu eu trebuia să port povara trădării lui Mihai.

Prietenii mei adevărați au rămas lângă mine. Loredana venea aproape zilnic cu cafea și vorbe bune: „Irina, tu ai fost mereu cea puternică dintre noi.” Dar eu nu mă simțeam deloc puternică.

Cea mai grea discuție a fost cu copiii. Vlad avea doar opt ani și nu înțelegea de ce tata doarme pe canapea sau lipsește uneori nopți întregi. Maria, adolescentă deja, m-a întrebat direct:

— Mama, tu îl mai iubești pe tata?

Am rămas fără cuvinte. Cum îi explici unui copil că dragostea poate muri atunci când e trădată? Că uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne rănesc cel mai tare?

Au trecut luni de zile până am reușit să mă uit în oglindă fără să simt rușine sau furie. Am început să ies mai des cu copiii în parc, să merg la teatru cu Loredana sau la film cu fratele meu, Radu. Încet-încet, viața mea a început să capete alt sens.

Mihai s-a mutat într-un apartament mic la marginea orașului. Copiii îl vizitează în weekenduri și uneori îi aud râzând împreună la telefon. Nu-l urăsc pe Mihai; doar că nu mai pot avea încredere în el.

Uneori mă gândesc la Ramona și mă întreb dacă ea simte vreo vinovăție sau dacă viața ei merge înainte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar apoi îmi dau seama că nu mai contează.

Astăzi sunt alt om decât eram atunci când am primit acel telefon fatidic. Am învățat că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești pe tine însăți.

Mă uit la copiii mei și știu că pentru ei trebuie să fiu puternică. Dar uneori mă întreb: oare cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?